Vai cate s-au intamplat azi!
Stau aici pe o jumatate de bordura si incerc ca imi amintesc si nu imi vine sa cred ca tot amalgamul asta de sentimente s-au intamplat in mai putin de 24 de ore.
Foarte tare. Again, eu nu vreau sa ma intorc acasa! Nu vreau.
Prima parte a zilei mi-o amintesc vag pentru ca mi-am petrecut-o cu telefonul in mana, scriind mesaje sau doar scriind. Am ras si am plans. M-am bucurat si am oftat. De toate, dar am uitat repede de ele pentru ca am fugit ca ma arunc in valuri.
Am umblat prin oras cu un selfiestick, am filmat, am tras cadre, timelapseuri, hyperlapseuri, iar apoi ne-am aruncat pe plaja. Eram numai noi. Ce poate fi mai misto de atat?!
Apa nu era atat de rece azi, dar cum schimbasem plaja era plin de bolovani si scoici. Daca nu mi-a iesit din prima, am renuntat. M-au chemat in apa, nu am vrut sa intru. Au insistat, nu stiu de ce si nici de ce mi-au spus doar mie si nici de ce m-au inscris pe lista de scuba diving pentru ca eu nu mi-am exprimat dorinta asta niciodata, dar ei asa au inteles, ca se vede pe mine. Well... In fine, nu asta era ideea aici. Am mers in apa, ma trecea pișu oricum. A fost bine. Am inotat vreo 43 de secunde in cerc pentru ca numai acolo era nisip si m-am taiat la picior cand am iesit din apa. Nu e mare lucru, dar incepe sa doara, mai ales ca au trecut ceva ore bune si eu inca am nisip in sosete pentru ca... Pentru ca nu este timp de pierdut aici de schimbatul sosetelor.
Nu este timp pentru ca dupa atatea filmari e nevoie si de montaj. Si dureaza. Si dureaza si mai tare cand vezi numai echipa ta nu a terminat ce trebuia, noi doar am comentat, era mai interesant.
Incepe partyul pentru toata lumea, iar pentru noi incepe panica. Nimeni nu zice nimic, dar fiecare sta in coltul lui, incruntat si cu castile in urechi. Ei bine, cand ceilalati lucrau si ne intrebau unde mergem si ce reportaj facem noi ziceam "we're going to the beach actually", chiar daca era zi sau noapte.
Eu acum ascult summertime sadness si incep a dansez fara sa imi dau seama; am obsevat ca se uita G. mai insistent si mai zambitor la mine.
Da, summertime sadness! Exact, asta e trilul de azi, cu siguranta! Numai cand ma gandesc ce oscilatii de sentimente am avut...
Pauza de o tigara; si de o carafa de vin. Rose bun de la cina. Cred ca o sa imi lipseasca mesele la ore fixe si mai ales vinul din fiecare seara, nu stiu ce ma fac. De fapt, am zis ca nu ma mai intorc acasa, asa am spus ultima data, nu?
La un moment dat unul dintre noi se ridica. "Am terminat." Cata fericire pe capul tuturor. Ne adunam inspatele scaunului lui si ne punem zambetele tampe pe fata. E atat de tare sa vezi la ce ai lucrat zile intregi.
Prindem energie. Numai in camera e lectura mai pare lumina, in rest e liniste de mormant. Dar fiind in Franta, bineinteles ca ataca brusc 10 nemti dansatori pe ceva piesa pe care nimeni nu o intelegea, dar au fost amuzanti.
E deja tarziu in noapte, dar se mai ridica cineva in picioare si striga "am terminat" apoi inca unul si inca unul. Stii cat de tare e sentimentul cand termini ceva ce ai crezut ca nu se mai sfarseste niciodata? Foaaaaarte tare! Mai ales cand vezi si bucuria celor din jur ca sunt incantati de ce a iesit.
Acum urlam si dansam. Materialele sunt gata. Toate. Si sunt bune. Sunt faine. Acum suntem electrici.
Merge muzica de la ceva boxe care scartaie, dar numanui nu ii pasa. Ciudat e ca aveam si eu muzica asta pe player acum ceva timp. Pe vremea cand imparteam si muzica si aerul si cerul. Nu le-am mai auzit la nimeni de atunci. A fost un sentiment... Hai sa-i zicem un sentiment altfel.
S-s-sssummertime summertime sadness!
S-s-sssummertime summertime sadness!
High heels off, I'm feeling alive.
Nothing scares me anymore!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu