Pagini

31 decembrie 2012

Oscilatii obligatorii [2012]


Anul 2012 a avut parte de muuulte oscilatii; cele mai multe oscilatii de pana acum. 
Pe moment multe te sperie, dar dupa ce trec si privesti in urma, toate te fac sa zambesti.

  • Am bagat cutitul intr-o rana deschisa, apoi l-am rasucit putin doar pentru satisfactia-mi perosnala.
  • Am facut cel mai urat lucru si fara un pic de demnitate acolo si asteptam sa platesc pentru asta, dar am ajuns tot acolo de unde am plecat. Ce mai poate fi interesant daca totul se reduce chiar si la cele mai ridicole dorinte ale mele? Pentru ce?
  • Am vazut diferenta dintre vorbe si fapte, dintre caracter si demnitate, dintre puterea de a pune adevarul crud in fata ta sau de a te ascunde dupa deget.
  • Mi-am muscat limba de multe ori si am ales variant de a ignora.
  • Am avut cea mai tare zi de nastere de pana acum. Soare, baie, iarba verde, muzica si muuulti prieteni dragi.
  • Am vazut, la un moment dat, ca mintea imi este indreptata intr-o directie si asteptarile in alta, iar aceste doua nu se pot intalni niciodata… Am renuntat.
  • Mi-am dat seama ca uneori nici eu nu ma inteleg pe mine… asa ca nu stiu la ce sa ma astept de la altii.
  • Am vazut cum destinul isi spune cuvantul in viata mea si cum scoate lucruri la iveala.
  • M-am comportat urat cu oameni dragi din jur, cei mai importanti chiar, dar tot au avut rabdare cu mine (multumesc!)
  • Am vazut diferenta dintre a fi cineva langa tine si a fi langa tine cineva.
  • Am reusit sa ma detasez de oameni, idei si situatii.
  • Mi-am trecut in cartea mea cu amintiri intamplari grozave, de care rad pe sub mustata de fiecare data cand mi le amintesc.
  • Am facut ca lucrurile sa ramana acolo unde trebuie, nu sa le tot trag dupa mine…
  • Am scris muuuuuuuuuuuuuult, atat pagini ascunse, cat si pagini lipite fara groaza pe toti peretii.
  • Am vazut ca pentru cei care isi doresc ceva cu adevarat, nu exista nicun obstacol, si sunt absolut sigura ca sunt in stare sa mute multii din loc.

  • Am castigat prieteni, am pierdut prieteni… dar nu prea ma pricep eu la capitolul acesta, asa ca… nu puteam face nimic mai mult de atat.
  • Am vazut ca trebuie sa stii cand sentimentele pot fi implicate si cand nu… totul va fi mult mai simplu asa.
  • Am petrecut nopti de neinteles, nopti ciudate, nopti pe care nu vreau neaparat sa mi le amintesc, nopti dupa care si acum rad in hohote, nopti care raman un mister, nopti care raman sub semnul intrebarii si nopti care incep usor si se termina asa cum nu ti-ai fi putut imagina niciodata… Asta doar asa, pentru ca imi plac noptile albe si pentru ca anul acesta au fost cele mai tari nopti albe. Colectia continua…
  • Am vazut ca poti primi ajutor de la oamenii de la care te astepti mai putin.
  • Am comparat oamenii pana la ultima farimatura de pe masa si stiam ca nu o sa ajung nicaieri cu asta, dar nu m-am putut opri nici in ultima clipa.
  • M-am bucurat de scrisorile lungi primite in miez de noapte doar pentru a-mi deschide ochii, chiar daca au avut in jur multe lacrimi si cuvinte urate. Stiam ca o sa le dau dreptate intr-un tarziu.
  • Am vazut ca pana la urma majoritatea lucrurilor se reduc la dorinta nebuna de a castiga.
  • Mi-am dezvaluit unele secrete uriase, in schimbul altora, dar stiu ca au ramas pe maini bune, undeva, calatorind intr-un autocar inghesuit.
  • Cand am fost absurda, am vrut sa fiu absurda!
  • M-am bucurat cand am vazut ca inca sunt un subiect viu, cand eu credeam ca am apus de mult…
  • Am ramas perplexa cand am vazut diferenta dintre doua mesaje primite la doua minute distanta. La fel si cu scrisorile, primite la doua zile diferenta. Hotarati-va! Vorba aceea, cati ani aveti?
  • Am avut ocazia sa fug la Patricia, sa ne distram, sa povestim, sa dezgropam ganduri uitate, sa ne simtim bine una in prezenta celeilalte si sa radem pana avem crampe la abdomen, asa cum o faceam mai demult.
  • Am stors lacrimi de la mai multi oameni si acum cand ma uit in trecut, nu am inteles-o pe absolut niciuna. Unele au fost pentru frica zilei de maine, pe dorinta de victorie, pentru obisnuinta, pentru disperarea de a incepe o alta etapa din viata, pentru prostia imensa de a crede ca 2 saptamani pot schimba ceva si pentru constiinta pe care rezi ca o duci peste mari si tari. De ce?
  • Le-am multumit in fiecare noapte celor care au avut rabdare cu mine chiar si in cele mai critice momente.
  • Mi s-a umplut sufletul cand am vazut ca un singur text poate fi interpretat de 3 persoane diferite in 3 feluri diferite, cu 3 personaje diferite si plasate undeva in 3 intamplari reale din viata mea – doar pentru asta mai exista acest blog. Va iubesc. Eu bat campii si voi interpritati.
  • Am vazut ca poti sa ajungi sus repede si sa cazi cu aceeasi viteza… sau poti sa ajungi sus tot urcand cate o scara, o scara bine echilibrata.
  • Am reusit sa ma intalnesc cu Emma si sa petrecem momente speciale impreuna, din prima noapte in care ne-am regasit, pana in ultima. Am fost exact ca cele doua surori care ar fi trebuit sa fim intotdeauna… cu soaptele de sub plapuma, planurile marete povestite in baie, ascunzisurile din masina si noptile care ne puneau un zambet tâmp pe faţă a doua zi. Totul se poate intampla firesc si cele mai tari sentimente ti le da simplul gand identic… astfel ziua poate sa dureze si 36 de ore.
  • Am creat povesti, multe povesti… care nu aveau ce cauta in mintea mea, dar m-am bucurat de ele atunci… si uneori ma mai bucur si azi.
  • Am ras in hohote cand am primit mesaje, mailuri, scrisori nervoase si eu nici macar nu aveam o casa stabila unde sa stau, nu aveam net si dormeam in fiecare seara la altcineva cu cele 3 tricouri din geanta… exact la dorintele oamenilor si la cum am putea salva universul (daca as disparea eu) m-am gandit…
  • Am incercat sa ii invat pe altii ca unele amintiri trebuie sa ramana in aeroport, in zona gri… dar uneori constiinta e prea mare.
  • Mi-am concentrat unele experiente intr-un sigur an, desi ar fi trebuit sa se intanda pe muuult mai mult timp… dar ne distram bine la telefon cand vorbim despre asta.
  • Am facut promisiuni mari, dar nu le-am respectat daca nici altii nu le-au respecat pe ale lor. Ba mai mult, eu le-am sters total, dar mesaje inca primesc.
  • M-am trezit cu o masina in fata casei de Craciun si nici acum nu stiu cum sa multumesc pentru asta. Draga mea Michelle, o sa ne intelegem de minune! Tu ai sistemul audio, eu aduc muzica.
  • Am stat ore intregi lesinata pe nisip in timp ce marea mi se juca cu degetele de la picioare, fara sa fac nimic. Nimic, nimic.
  • Am vazut ca sunt oameni care pot salva situatii fara sa faca mare lucru.
  • Mi-am suparat prieteni apropiati, dar situatia scapase de sub control si nu mai puteam sa o redresez. (Imi pare rau!)
  • Trei cuvinte simple au reusit sa imi indeplineasca visul nemuritor: Mergem la Paris – abia astept!
  • Am dormit intr-o sala de sport impreuna cu alti 800 de oameni si mi s-a parut cea mai tare experienta din viata mea.
  • M-am bucurat si am ras in hohote de disperarea celorlalti.
  • Am vazut ca si cel mai profund sentiment te poate insela.
  • Mi-am petrecut cele mai faine zile in camin (si mai ales cu cel mai fain om... Larisa mea)
  • Am facut lucruri din mila, am sperat ca o sa mearga, dar era imposibil.
  • Am avut incredere deplina in ceva ce insemna totul, iar apoi totul s-a transformat in nimic.
  • Am facut lucruri pe care mi le doream de ani de zile si lucruri pe care nu mi le-am dorit niciodata.
  • Am urcat pe munti si am facut baie in Mediteraneana.
  • Am trecut cel putin 3 granite, asa cum mi-am dorit.
  • M-am simtit singura cand nu eram si m-am simtit implinita cand de fapt eram mai singura ca niciodata
  • Mi-a placut sa ii vad pe altii atat de stresati cand eu eram intr-o stare flegmatica leganand o bere in mana.
  • Am crezut ca s-a terminat totul cand de fapt, incepea totul.
  • Am ajuns, la un moment dat, sa nu mai am niciun sentiment: frica, rusine, groaza, respiratii taiate… nimic. Parca totul pica intr-un trecut foarte indepartat incat il vedeam in ceata. Am primit ochi mari in jur, uimiti si rusinosi, dar… tot degeaba.
  • Am invatat sa iubesc mai tare, de mai multe ori si in mai multe feluri, dar cand urasc, urasc in acelasi mod.
  • Am vazut ca mai exista respect, onoare si demnitate in lumea asta.
  • Am zburat mult de acasa pentru ca nu trebuie pierdut niciun moment din viata noastra… si nu ia-am inteles pe cei care nu au facut-o.
  • Am inselat fara sa am vreo remuscare.
  • Am vazut muuuult teatru, dar nu e indeajuns.
  • Am avut un sentiment pentru o secunda pe care nu l-am mai avut pana atunci si m-am speriat. Apoi am vazut ca sentimentul poate sa revina si nu e asa mare lucru… si de atunci m-am hotarat sa nu mai vorbesc fara mine.
  • Am transformat tot răul intr-un gand pozitiv.
  • L-am avut pe Eddie langa mine pentru sarbatorile de iarna si totul s-a transformat in cea mai frumoasa vacanta de Craciun. Am reusit sa povestim tampenii, sa facem misto unul de celalalt, sa ascultam muzica, sa cotrobaim in sertare pentru poze si alte lucruri vechi si am simtit apararea unui frate mai mare, imbratisarea protective si dragalaseniile de care nu am avut parte pana acum.
  • Mi-am repetat obiceiul din fiecare an si vreau sa continui pentru ca de fiecare data imi da tot mai multa emotie. J
  • Am vazut ca mai exista oameni care isi doresc (si reusesc) sa te faca sa te simt pe primul loc in lumea asta mare… si nu ramai iar in spatele lor si a altor bunuri.
  • M-am transformat intr-un om muuult mai puternic decat eram.
  • Am vazut ca oameii aud numai si numai ce isi doresc ei sa auda.
  • Am petrecut cel mai frumos Craciun de pana acum.
  • Capacitatile mele de indiferenta au ajuns la cote maxime.
  • Am invatat ca faptele sunt fapte si cuvintele doar cuvinte.
  • Am vazut ca in orice faci, cel mai mult conteaza persoana de langa tine
  • Pe la sfarsit de an am invatat sa pun si baza pe cuvintele pe care le arunc pe gura…
  • Am facut mult mai multe lucruri pozitive si am avut mult mai multe bucurii decat toate rautatile de aici, dar intr-o spovedanie, acelea nu sunt interesante.
  • Le-am multumit in fiecare zi, chiar daca nu am folosit cel mai bun ton. Le-am multumit pentru ca au stiut sa ma faca sa ma simt iubita, m-am invatat ce inseamna onoarea, demnitatea, respectarea cuvantului dat, m-am invatat sa apreciez valoarea lucrurilor, nu pretul lor si nu m-au lasat absolut niciodata singura.
  • Am vazut inca o data ca sunt cel mai norocos om din lumea aceasta.
  • Mi-am dat seama ca nu sunt cea mai buna prietena cu revelioanele, dar pe cel de anul acesta nu vreau sa-l stric, chiar nu vreau.
Asadar, dragilor, nu mai trageti pisica de coada ca pana la urma ramane fara ea! 
Sa vina 2013!



21 decembrie 2012

As fi vrut sa...


Lucrurile se schimba de la om la om, depinde cu care vorbesti, nu? Se schimba trecutul, se schimba viitorul si toata acea revizuire a vietii nu mai are nicio importanta… e ca si cum nu ar fi existat niciodata. Nu ne mai cade nimic din cer si totul este amanat.
Trebuia sa-mi fi dat seama atunci...




17 decembrie 2012

Spune-mi totul ca sa nu inteleg nimic


Am vrut sa plec. Am vrut sa plec si am ajuns pe un teritoriu necunoscut cu sute de oameni necunoscuti si imi era imposibil sa gasesc acea singura persoana cunoscuta. Aveam ochii mari si am vrut sa renunt, dar am coborat din tren si m-am dat jos in galagia orasului. Stiam de sarbatoarea din centru si stiam ca e acolo, dar posibilitatea de al intalni era minuscula.

Am ajuns si am tras aer adanc in piept, avea sa fie o noapte lunga si friguroasa, dar parca o raza luminoasa s-a pus in jurul lui. Credeam ca nu o sa ma observe, vroiam sa stau si sa il privesc de langa coltul statuii, dar s-a intors si a venit direct spre mine cu ochi mirati si veseli. M-a simtit.

Noi, de fapt, nici nu trebuia sa ne intalnim, dar fiecare avea dorinta asta, fiecare parca il astepta pe celalalt si asa ne-am comportat ca si cum ar fi fost planuit totul.

Adevarul e ca asteptam demult momentul si era mâzgâlit cu lux de amanunte intr-un caiet vechi. (Ce-i drept, nu a iesit chiar asa.) Pana atunci povestisem numai prin scrisori, dar si acelea erau fictive, nu au mai ajuns niciodata in celalalt capat, dar primeam raspuns la fiecare. Un raspuns stilizat si fara cuvinte, dar eu am inteles totul.

Am fugit de acolo si conversatia a decurs intre 4 pereti. Intre 4 pereti de lift de la vila de pe straduta alaturata, intre 4 pereti de bar zgomotos, intre 4 pereti de parc, intre 4 pereti de stadion national, intre 4 pereti de magazin, apoi intre 4 pereti de scara de bloc.

Fiecare loc era diferit, fiecare perete era diferit. Diferit, dar colorat la fel de strident. Era muzică, era muzică dată la volum maxim. Era muzica de radio in lift, era rockăreală in bar, era latrat de caini in parc, era sunet de chef de sportivi pe stadion, era sunet de masina de cafea in magazin si urlete de certuri in scara de bloc. Toate erau amplificate doar ca sa ne faca pe noi sa stam mai aproape unul fata de celalalt. Nu aveam mult timp si trebuia sa trecem prin cat mai multe stari si senzatii... stiam ca acel zambet de la final o sa ne desparta pentru totdeauna.

Totdeauna...

Toatdeauan e un cuvant mare; da trairi profunde si pune lacrimi in ochi. Lacrimi de tristete sau de fericire nemarginita, care tot in tristete se transforma deoarece nu poti sa fii sigur niciodata de timp, sentimente si spusele oamenilor. Niciodata.

De obicei ma sperie acest cuvant, dar atunci nu. Nu in acel context. Nu existau sentimente acolo, chiar daca erau batai de inima. Stiam ca nu o sa pierd nimic si la fel de bine stiam ca nu o sa castig nimic. Au fost multe cuvinte mari, multe cuvinte care ating chiar in cele mai sensibile locuri, dar au fost si multe minciuni, iar mie nu imi plac minciunile. Deloc. Insa atunci am vrut sa le zambesc si sa-mi las naivitatea sa le creada, de ce as strica momentul nostru secret din galagia infernala? Oricum avea sa vina dimineata si acel pentru totdeauna sa se transforme in realitate.

I-am scris multe scrisori, dar toate au ramas in cutia mea in forma de hexagon. Il asteptasem mult timp, dar tot eu am ajuns sa il caut si m-a privit ca si cum era normal sa fiu acolo. I-am asteptat privirea si pantalonii verzui, dar dimineata am plecat ca o adiere de vant si el va ramane pentru toatdeauna doar o adiere de vant.


16 decembrie 2012

Un zambet langa cutia postala


Eu stiu ca trebuie sa te tii tare pe pozitii, stiu ca trebuie sa dai un raspuns si unul prin care sa iti scoti picioarele din groapa, dar stiu si ca tu ai inteles foarte bine cum gandeste ea, cum ii merg rotitele, ce scurtcircuite face, cum spune lucrurile ca si cum ar ghici viitorul si ca foloseste cuvintele doar pentru a crea ceva... si banuiesc ca stii ca ai vorbit cu ea si nu cu mine. Stii asta.

Stiu ca esti obligat sa spui ceea ce nu vrei pentru ca trebuie sa-ti areti celalalt suflet si stii foarte bine diferenta dintre noi doua. Ai fost de acrod ca sfarsitul nu trebuie sa aiba legatura cu realitatea pentru ca isi pierde tot farmecul povestea si ca, de fapt, doar inceputul starneste si incearca sa dea mintile peste cap. Ea doar atunci vorbeste cu mine, restul e lumea ei.

Scrisoarea ta lasat rusinos in posta mi-a pus un zambet pe fata. Atat. Nu ai starnit nimic, nu mai ai acea putere, cat despre ea nu stiu ce sa zic, si eu vad la fel de mult cat vezi si tu, nu prea imi vorbeste in ultimul timp, eu i-am cerut asta. Eu i-am cerut sa ma lase in pace si tot eu i-am zis ca poate sa scrie orice atata timp cat starneste macar doua minti in doua locuri diferite. A reusit. Cu 3 chiar... si aceste 3 sunt cele de care am aflat eu.

Nu inteleg de ce crezi ca se schimba lumea in spatele tau. Totul ramane la fel, baza nu se poate schimba si ai demonstrat asta. Le explicai ca nu e adevarat, ca iti cunosti limitele si ca imi cunosti diferentele; diferentele dintre noi doua, chiar daca parem la fel, dar mi-ai aratat ca esti exact ca ei… sau ca esti constrans si trebuie sa spui ipocrizii pentru a-ti pastra pielea fina.

Nu s-a schimbat nimic si… daca nu ar fi asa, nu ar fi existat acele cuvinte soptite in miez de noapte. Acele atingeri, acele ascunze atingeri. Tu stii asta. Si la fel de bine stii ca nici asta nu e realitatea mea. Tot ea ramane aici, nu eu.


Pam - pam

11 decembrie 2012

Sunetele zboara pe fereastra

Am vazut ca traiesti doar pentu a vorbi. Continua, nu as vrea sa iti tai respiratia. Continua, vorbeste, gandeste, razgandeste-te, dar azi m-ai calcat pe bataturi. Or fi ele cela mai tari zone, cele mai aspre si mai puternice, dar de ce mi le-as transforma eu in vanatai; vanataile dor.

M-ai calcat pe bataturi, iar eu am intrat intr-un ignor total. Total.

Mergeam cu trenul, din nou pe scaunul meu preferat si savuram soarele rece de afara care se lasa peste bruma alba de pe copaci. Nu era destul de puternic incat sa o topeasca, dar suficient incat sa simt cum imi mangaie obrajii.

Am luat toata muzica ce imi statea in brate si m-am hotarat sa arunc piesa dupa piesa pe geam. Ghici ce s-a intamplat? Cu fiecare sunet aruncat se mai stergea cate o amintire. Inca una, si inca una, si inca una. Exact ca in filmul The Eternal Sunshine for a Spotless Mind; il stii, doar e filmul tau preferat din categoria asta, mi-ai spus-o de atatea ori.

Si s-a mai dus una, si inca una, si inca una. 

Recunosc, mi-a fost greu sa o sterg pe ultima. Am ascultat-o pe repeat de zeci de ori, pana am ajuns la destinatie. Acum s-a dus si asta, totul s-a dus.

Am crezut ca au disparut toate, dar a aparut una brusc, nu facea parte de pe aceleasi albume. O ultima piesa care era, de fapt, prima. As fi vrut sa sa o arunc si pe asta intre sinele de cale ferata din gara, dar m-a facut sa zambesc… asa ca am dat next si am mers mai departe, zambind, bineinteles.


10 decembrie 2012

Zambetul unui fulg de zapada


Stiu ca ieri a fost prima ninsoare si toata lumea scrie despre prima ninsoare, incepe sa asculte cantece de iarna sau sa caute cadouri, dar pentru mine a fost mai mult de atat… a fost senzatia de iarna.

Urmeaza sarbatorile, iar eu ador sa fac cadouri. Sa stau zile intregi in magazine, sa fac liste, schite, planuri marete. Sa ma gandesc, sa ma razgandesc, sa fac calcule ca sa iasa totul perfect. Cumpar cadourile, apoi caut cele mai potrivite ambalaje. Felicitarile le scriu din suflet si am tot timpul un zambet larg pe fata si simt o caldura imensa.

Mi-am luat si mie o bluza de Craciun si o caciulita draguta cu un ciucure urias. Aveam bratele pline de cadouri si abia astptam sa ajung acasa sa le impachetez in coltul meu de camera si cu muzica data la maxim. Am iesit afara si am avut o asa senzatie incat simteam ca mi se taie respiratia. Ningea. Nimic nu putea fi mai frumos in acel moment.

Dupa toata agitatia din camera pentru a impacheta primele cadouri am fugit afara; inca ningea si era prima seara cand se aprindeau luminile din oras, nu puteam sa pierd plimbarea printre beculete colorate.

Ma astepta langa o banca in centru. M-am ascuns putin sa nu ma observe, l-am strigat si am aruncat cu o portocala frumos impachetata dupa el. Nu era orice fel de portocala, era o portocala cu mesaj. E asa placut sa vezi ca poti sa iti imparti senzatiile cu cineva si sa fie receptate asa cum transmise, nu cu zambete atarnate undeva in coltul gurii!

Plimbarile fara o tinta anume, vinul fiert, hohotele de ras, bulgareala cu zapada de pe masini si drumul spre casa pana in celalalt capat de oras, nu fac altceva decat sa transforme seara intr-una magica.

Nu stiu daca iernile trecute au fost cele mai fericite ierni, desi am incercat din rasputeri sa le fac sa para asa. Am fost putin ipocrita si ma acceptam in ipocrizia mea, dar nu stiu de ce am impresia ca anul acesta va fi cea mai tare iarna. Poate pentru ca am inceput-o cu fulgi mari de zapada, cu mult pozitivism in ochi si in mana si cu rasete pana la lacrimi. Da, m-am hotarat, va fi cea mai tare iarna.


6 Decembrie 2012


3 decembrie 2012

Fevris


Două personaje, un fotoliu, un raft cu cărţi, un aparat de radio, o chitară care cânta într-un colţ şi lumini; toate pe o scenă mică din cărămizi. Sunt poeziile lui Alex Văsieş şi imaginaţia a doi tineri regizori. Regizori care încearcă să modifice perceperea literaturii. Sunt spectatori pe scaune, pe fotolii şi podele. Stau înghesuiţi la mese sau îşi întind picioarele până aproape de scena din cărămizi rosii, dar toţi fac aceli lucru: exerciţii de receptare.

29 noiembrie 2012

Trilul de azi -> 160

Oare de ce bolta cereasca imi aduce acelasi gand in minte in primele secunde cand o privesc? Si de ce mi se intampla asta doar noaptea?

26 noiembrie 2012

Duminica.

Dupa ce vine de la dus vom putea intampina saptamana ce urmeaza impreuna, 
plina de teatu si carti... pentru ca nici duminicile nu sunt asa de rele 
cand e cine trebuie langa tine.


22 noiembrie 2012

Azi noapte, la telefon

Ce-mi place din al tau trup este sexul.
Ce-mi place din al tau sex este gura.
Ce-mi place din a ta gura e limba.
Ce-mi place din a ta limba-i cuvantul.

Julio Cortazar




De-ai stii ce-mi place sa-mi vorbesti. Te-as asculta in nestire.

21 noiembrie 2012

Sensul metaforelor

Nu am petrecut impreuna numai 15 minute, iar acelea nu au fost in cel mai fericit moment, dar am crezut ca o sa-mi intelegi gandul nevinovat. Am crezut ca o sa intelegi pasul pe care l-am facut inainte, dar probabil tu vezi asta in fiecare zi. Eh, de data asta ar fi fost altfel.

Cu greu am reusit sa iti dau de urma virtuala, am rasurnat toate siteurile si am facut mare dezordine intre pagini. Dupa ce te-am gasit ti-am citit toate scrierile si am adunat toate informatiile intr-o cutie de lemn. Era peste tot cu mine. Multe din ele nu le-am gustat, dar si despre asta aveam sa iti vorbeasc.

In cele din urma am aflat unde iti duci veacul. Am calatorit mult sa ajung acolo si nu aveam prea multe la mine. Trebuia sa iti explic ce inseamna firul de praf de pe geamul trenului sau cartea de pe raft. Trebuia sa iti explic multe, trebuia sa te fac sa iti schimbi idei si pana la urma conceptul despre viata.

Am bantuit 4 zile acel oras si nici urma de tine. Raspunde-mi la mesaje, te rog. Vreau sa-ti arat sensul metaforelor.

Am crezut ca...

20 noiembrie 2012

You didn't fill the blank

Eu ti-am zis ca o sa vin cu tine peste tot, ti-am zis ca o sa iti sustin orice idee infantila, ca o sa fiu acolo si o sa  formam o stare de spirit, dar tu nu ai reusit sa intri niciodata in starea mea de spirit, ai refuzat si ai vrut sa ma transformi. Era vorba de completare, nu de transformare.

Imi pare rau, dar trebuia sa plec. E drept, nu am facut-o in cel mai frumos mod posibil, dar... fara "dar". Oricum nu intelegi, nu ai inteles niciodata.



19 noiembrie 2012

Schimbare odata cu vantul

Acum degeaba imi scrii, degeaba te lamentezi, lucrurile se intampla cand trebuie sa se intample. Tu niciodata nu ai inteles ca a doua oara nu mai e la fel. A trecut mult timp, vantul a trecut pe langa noi, ne-a schimbat conceptele si a adus alti oameni langa noi; nu mai prezinti interes si nici nu mai esti la fel de amuzant ca atunci.

Da, ai fost trist, mi-ai plans pe umar si ne-am promis ca o sa tinem legatura, ca o sa ne trimitem mesaje o data la doua zile si cate o poza in fiecare saptamana. Scrisori de sarbatori si cadouri de ziua noastra. Dar nu credeai ca o sa se intample asta cu adevarat, nu? Eu una am uitat in doua minute dupa ce ne-am intors spatele unul altuia. Am plecat zambind, rememoram toate clipele si speram... speram sa nu fi luat totul in serios.

Ne-am dat intalnire intr-un oras neutru in 3 luni. Nu ai venit. Eu am respectat fiecare idee din planul nostru si am asteptat mult pe banca din statia de autobuz. Nu ai venit. Ti-am lasat un mesaj sa stii ca te astept, nu ai raspuns. Dar probabil ca daca veneai plangeai si mai mult... Iti dadeai seama destul de usor ca raza mea de interes mergea in alta parte sau, mai rau, ajungeai cu vesti mari la mine, iar eu trebuia sa ma retrag usor, nu-mi plac planurile mari. Dar tu nu poti sa traiesti numai cu alb sau negru, nu cunosti nuantele de gri, nu sti sa iti faci viata mai palpitanta, tu te simti vinovat pentru orice nimic, iar pe mine ma sperie non-culorile.

Stii?! Uneori constiinta trebuie sa stea mai departe de corp.
Stii?! Pentru mine 3 luni sunt o eternitate.


Poate ca nu imi respect promisiunile puerile, dar intalnirile planuite intotdeauna. 

orice ar fi, orice s-ar intampla,
cum ziceam



18 noiembrie 2012

Detalii ascunse

Visele au un scop, stii? Oh da, crede-ma, visele au un scop bine precis.
Visele corecteaza detaliile care nu se incadreaza cu realitatea.

Giovanni Scafoglio - "Boala misterioasa a diavolilor albastri"

Sub cheie


Pot sa te pastrez in sertarul de la birou si doar sa te mai folosesc uneori? 

In serile linistite te scot la lumina si mergem impreuna in toate noptile albe, in toate locurile neconventionale in care am ras in hohote si in sfidarea pe care o aveam pentru cei din jur. 

Iti iau ochii negri si cruzi si privesc iar formele golase si bogate. Privesc si savurez fiecare moment pe care il petreceam in asternuturile galbene, fiecare moment cand ne gustam unul pe celalalt si am sa fur fiecare furnicatura pe care o aveam in podul palmei.

Am sa iau fiecare vers vesel din masina de cand ne plimbam cu picioarele pe geam si am sa iti dau jos tricoul de pe tine, oricum era vesnic murdar. Prefer sa te privesc gol. Gol si cand taci. Mai ales cand taci. Ma multumesc sa iti citesc gandurile; acelea sunt exact asa cum vreau eu.

Dupa ce mi-am satisfacut toate placerile te prind de ceafa, iti spun ca esti un marlan cu M mare si te bag iar in sertar. Sub cheie.

14 noiembrie 2012

Narrow road


Bagajul imi era facut, dar tu nu aveai de unde sa stii asta. Am aparut in fata casei tale, am claxonat in specificu-mi stil si in cateva secunde ai fost in masina mea. Nu te mai vazusem de ceva timp; era tensionat momentul dintre noi.

Mi-ai zis ca ti-e dor de mine, dar ca nu poti sa imi fii aproape. Stiam asta, dar nu aveam prea multe cuvinte la mine, voiam doar sa te vad. Vorbeai continuu, nu te ascultam... si cred ca ti-ai dat seama de asta dupa zambetul de pe fata, dar ai continuat sa vorbesti… zambind acum, chiar daca sfarsitul lumii era tema care te invaluia.

Te-ai oprit brusc. Intr-o clipa ai realizat ca de cand eram impreuna aceiasi piesa mergea continuu. Se repeta, se repeta, se repeta, dar se potrivea atat bine cu imaginea copacilor pe care ii lasam in urma pe strazile neumblate din afara orasului.


- Asa o sa faci, o sa bantui lumea, o sa calatoresti peste tot? mi-a spus cu ochi blajini.

Mi-am strans buzele si am ridicat din umeri. S-a facut liniste. Dadea din cap si incerca sa zambeasca, incerca sa para bucuros pentru mine, dar bataia continua a piciorului stang il dadea de gol, ca de fiecare data. Nu a mai putut rezista si mi-a zis sa opresc. Aerul curat si mersul pe jos ii faceau mai bine.

Eu nu am vrut decat sa il mai vad o data 
pentru ca nu stiu cand o sa mai gasesc drumul inapoi spre casa. 


Leave behind all chaos
Thinking of better dwelling place
Better livity, better word-sound
Reject things that bring us down


13 noiembrie 2012

Receptionat la timp


Ai facut tot posibilul sa aflu unde esti. Ai sperat sa zambesc si sa raspund afirmativ. Te-ai folosit si de data perfecta din luna; ma asteptai. Te-ai uitat dupa mine toata seara, desi ochii  tai nu ar fi trebuit sa zboare prea departe (dar tot timpul ai stiut sa iti ascunzi privirea). 

Vorbeai cu toata lumea, voiai sa pari preocupat, sa fii cu totul acolo, dar mintea te ducea in alta parte. Cu cat trecea timpul cu atat erai mai nerabdator, mai agitat. Erai sigur ca voi veni. Tigarile parca dispareau singure din pachet si timpul se compresa cu fiecare schimbare de ritm. Lumea urla, dansa, iar peretii prindeau vibratii si tu trebuia sa fii mandru de asta. Nu ai putut. Nu are importanta daca 1000 de oameni se bucura de munca noastra daca nu savureaza momentul cine vrem noi.

La un moment dat ai pus melodia mea preferata, pe ritmul meu preferat, cu atitudinea mea preferata; stiai ca asa poti sa ma atragi acolo. Simteam cum te gandesti la mine. Simteam cum ma cauti.

Habar nu ai cat de greu mi-a fost sa stau departe.

12 noiembrie 2012

O viata allerto in ritm lento



Când ne hotărâm să venim la Cluj la facultate, una dintre replicile părinţilor este: „Vai ce bine, acum poţi merge la teatru”, fie că ne-a interesat, fie că nu, în liceu. Ideea pare captivantă la început, dar când te uiţi pe program şi vezi că au 10 spectacole pe lună deja dai în retragere; poţi să mergi oricând, dar nu chiar acum.
Trece un semestru, trec două, trec doi ani şi tu încă nu ai văzut nicio reprezentaţie; mai este timp, teatrul nu fuge nicăieri. Nu ai văzut ce înseamnă teatrul clujean, nu ai văzut ce sentiment îţi da sau ce gust are. De bani nu te poţi plânge deoarece un bilet de student e o nimica toată. Dacă te gândeşti câţi bani cheltui la o simplă ieşire în oraş, începe să îţi fie ruşine că nu ai ajuns încă la casa de bilete, dar motive se găsesc peste tot... şi sunt gratuite.
La fiecare reprezentaţie sala e (aproape) plină, iar la premiere biletele se vând în primele zile. Am zice că nu avem de ce să ne plângem, clujeanul e doritor de cultură. În Cluj sunt 300.000 de locuitori dintre care 75.000 de studenţi. În sala de teatru câte locuri sunt? 928. Ei bine, comparând aceste numere, faptul că reuşim să bifăm cele 900 de scaune roşii nu ne onorează chiar aşa tare.
Nu cred că există o persoană care să îşi ciulească urechile într-o seară la teatru şi să iasă dezamăgit de acolo. Refuz să cred. Trăim într-o lume în care totul e pus pe fugă şi să vorbim despre asta deja a devenit un clişeu. Uităm la fel de repede cât învăţăm, suntem tot timpul obosiţi şi nu avem timp să ne relaxăm că pierdem trenul care ne duce spre un viitor strălucit. Nu ne trăim clipele, ci trăim undeva în săptămânile viitoare. Avem liste interminabile „de făcut” şi ne stresează gândul că nu putem bifa fiecare liniuţă acum şi aici.
Trebuie să fugim odată cu lumea şi considerăm că nu moment de respiro ne-ar da viaţa peste cap. Corect, trăiesc şi eu la fel, dar am găsit o soluţie: teatrul. În toată avalanşa de evenimente şi informaţii, îmi aleg şi câte o piesă de teatru. Bineînţeles, mănânc pe fugă, fug după autobuz şi într-un final ajung la spectacol. Tot timpul sunt în întârziere, tot timpul mă grăbesc, am avut atâtea de făcut peste zi, dar nu intarziu la teatru. Niciodată.
Din clipa în care mi s-a rupt biletul într-un cloţ totul se transformă. De aceea, de multe ori aleg să merg singură, să fie doar momentul meu. Mă aşez pe scaunul de catifea, mă uit fascinată la amploarea clădirii – de fiecare dată –, ascult murmurul din jur, îmi închid telefoanele şi gata, sunt eliberată. Am scăpat de lumea de afară, de gânduri, probleme sau sentimente.
Începe piesa. Fiecare detaliu mă prinde din primul moment. Decor, costume, replici. Nu există nimic care să mă fure întru totul, în afară de teatru. Sunt concentrată când citesc ceva, când discut cu cineva, dar tot timpul există un alt gând mic care vrea sa se facă auzit.
La teatru uit de liste, uit de greşelile pe care acum trebuie să le plătesc destul de scump, uit de certurile cu prietenii cei mai buni, pe care nu ştiu cum să îi aduc înapoi, uit de viaţa mea de zi cu zi. În acele două ore sunt o altă persoană. Sunt lipită de personaje şi trăiesc fiecare moment alături de ele. Râd, plâng şi am bătăi accelerate de inimă.
Ce altceva ţi-ar face mai bine într-o lume care merge pe repede-inainte? Oricine îşi poate rupe două ore din program să ajungă la teatru, oricine are nevoie de o deconectare, oricine are nevoie de un timp numai pentru el.
Iar după ce s-a terminat piesă, nu sar în primul bar care îmi iese în cale să o iau de la capăt, ci încerc să intru treptat în realitate. Locul meu preferat e pe scările de la Catedrala Ortodoxă. Acolo poţi să admiri amploarea teatrului de afară, statui, spaţiu verde şi o fântână care dansează pe ritmuri alese.
Acesta e sentimentul de satisfacţie. Acesta e sentimentul de împlinire. Acesta e sentimentul de respiro.

Du-te la teatru!

11 noiembrie 2012

Şi aşa ne-am trezit cu "ciobanul" mort...


Când eram în clasele primare mergeam la orice spectacol pentru copii din orasul meu natal. Nu ştiam despre ce e vorba, cine joacă, ce piesă e, ştiam doar că atunci când doamna învăţătoare întreabă "vreţi să mergem la..." nu trebuia să termine întrebarea şi eu pregăteam un “da” mare şi răspicat.

Am fost la toate spectacolele de teatru şi eram foarte entuziasmată. Îmi plăcea la nebunie să margem în turmă (careu, de fapt) de mână câte doi până la Casa de Cultură, iar dacă nimeream şi stăteam şi lângă Bogdănel era perfect. Totuşi, exista o problemă: adormeam după primele 5 minute şi mă trezeam în ultimele 5. Nu ştiu dacă era plictisitor pentru mine sau dacă eram greu de impresionat… oricum, eu vreau să cred că eram într-o stare maximă de relaxare şi atunci puteam adormi liniştită.

Au trecut cei 4 ani şi am ajuns în gimnaziu. La fel aveam "da" pentru toate, de ce s-ar fi schimbat? Doar că acum adormeam după prima jumătate de oră şi la sfârşit nu mă mai trezeam. Noroc că era tot timpul Marius, colegul de bancă, lângă mine să mă piţige, să râdă de mine, apoi să îmi povestească până acasă despre ce a fost vorba, că doar trebuia spus la părinţi, nu am dat banii degeaba.

Aşadar, din 8 ani de zile (hai să le spunem 6), eu din sala de spectacol mai ţin minte nişte licurici verzi şi albaştri care se plimbau în clar-obsurul scenei, ceva film cu elicoptere şi că a zis doamna învăţătoare ceva de Caragiale. Atât. Dar eram mândră de mine că nu am ratat nimic.

Ajunsă în liceu, parcă am început să fiu conştientă de propria persoană, de lucrurile pe care mi le doresc şi am continuat să merg la spectacole, însă, din păcate, erau din ce în ce mai puţine. Acum noi eram cei care făceau spectacolele.

Casa de Cultură avea în jur de 400 de locuri. Ieşeam cu profesorii mai repede cu o oră de la şcoală, iar în sală nu puteai să arunci nici un ac de gămălie. Câte doi pe un scaun, în picioare pe lângă pereţi, pe jos pe scări, toată lumea avea o dorinţă imensă de cunoaştere. Asta până la ora 14, când trebuiau să se termine şi cursurile. Apoi, parcă era un lup ce stătea la pândă şi tot mai mânca câte o "oaie".

Era festivalul de scurt metraje "Tres court". A ţinut în jur de ora 16 când... în aplauze stângace am ieşit 30 de oameni din sala de spectacol. Nu-mi venea să cred. Acum eu aveam o dorinţă nemărginită să fiu acolo, să văd, să cunosc; parcă voiam să recuperez cei 6 ani aţipiţi pe scaunle verzi şi incomode, dar rămăsesem doar câteva oi.

Festivalul avea sesiunea de scurt metraje internaţionale seara, de la 18. Într-o agitaţie continuă, am mâncat, mi-am făcut problemle la mate, două de info (dar le-am lăsat baltă pe motiv că-mi dau eroare şi nu găsesc cauza) şi am fugit înapoi la filme. Ca să vezi... lupul mâncase toate oile. Erau 4 băieţi în faţă la "butoane", două fete care râdeau continuu în rândul 5 şi... eu cu ochii mari şi disperaţi că nu ştiam pe ce scaun să mă aşez.

Nu mi-am putut recupera anii dormiţi în clasele primare, pentru că ciobanul nu şi-a luat puşca şi nu s-a întors cu lupul mort. Lupul a continuat să mănânce oile, iar când s-a săturat s-au mâncat între ele, prin anturaj, dar, cum zice şi balada, ciobanul tot după lup alerga.

De atunci, în clasa a X-a eram, nu făceam altceva decât să visez la faimosul Cluj pentru că ştiam că acolo ori lupii sunt mai blânzi, ori oile mai rapide. Noi rămăsesem doar cu spectacolele organizate de noi, de licee, nu mai venea nimic din afară, nu mai prezenta nimic interes.

Casa de Cultură e părăsită acum, iar cinematograful nu mai rulează filme pentru că vineri seara erau 15 tineri înăuntru (care ieşeau după o oră afară pentru că se făcea enorm de frig) şi s-a transformat în Casă de Cultură, sală de spectacole pentru şcoli, sală de concerte şi tot ce se poate. E drept, are mai multe scaune şi sunt mai catifelate, dar pentru ce? Pentru cine?

Acum sunt la Cluj şi în sala de teatru mă simt cel mai bine. Poate vă povestesc data viitoare şi de ce. Teatru, teatru de club, festivaluri de film, concerte... toate îmi aparţin” şi am şansa să mă bucur de ele în orice zi.

Ei lupule cum ne-ai mâncat tu toate oile... şi tare cred că nu mai are nicio şansă ciobanul să te prindă.

9 noiembrie 2012

Trenul de 18:40


Trenul de 18:40 e preferatul meu; mai ales toamna, cand afara e deja intuneric. Tot timpul imi gasesc loc pe scaunele inalte. Are scaune albastre care te fac sa iti tii spatele drept si geamuri mari, fara urme de grasime pe ele, de obicei. Cu notebook-ul in brate si castile in urechi simt ca pot sa merg fara sa imi dau seama unde si nici timpul nu ma mai impinge de la spate.

Afara pot zari numai cateva faruri de masini, in rest, geamul se transforma in oglinda. Imi place sa ma privesc si, mai ales, imi place sa ii privesc pe cei de pe celalalte scaune. Ma pot uita insistent fara sa observe.

Acest tren nu e la fel ca celalalte, nu scoate aceleasi sunete si nu are aceleasi miscari. Trenul de 18:40 ma leagana usor, avand parca grija de mine sa nu ma raneasca, iar eu am acelasi sentiment pe care il aveam aseara cand imi ziceai sa ma simti asa fragila. Ai spus-o de multe ori, iar eu nu am putut sa iti raspund decat cu un zambet. Da, eram fragila si frageda. Asa sunt si acum intorcandu-ma acolo, dar un gust dulce ma invaluie peste tot; acelasi de care ai avut si tu parte. Imi invaluie privirea, buzele, gatul subtire si sanii calzi.

Cu acelasi zambet, putin vinovat, inchid ochii sa ma las purtata de sentiment. E un sentiment puternic, e ca o lupta; e o lupta intre ceva ce pleaca si ceva ce ramane, intre ceva ce a fost si ceva ce va urma. E o forta misterioasa intre cele doua, dar o forta care iti da o stare de bine, o forta care iti taie respiratia, dar, in acelasi timp, te face sa rasuflii mai usurat.

nu stiu cand putem sa ne revedem 


- bound to linger on -

11 octombrie 2012

Carouri conturate


"Am sa iti scriu" am strigat dupa el,
dar trenul care isi anunta plecarea
nu l-a lasat sa imi auda glasul.

Vroia sa para relaxat,
dar mintea ii zbura doar la acele ceasului,
incerca sa le incetineasca,
sa stea in loc pentru cateva minute,
trebuia neaparat sa prinda acel tren,
trebuia...

Inima ii era tot mai accelerata
dar camasa verde ii dadea o alura fireasca.
Fireasca, dar din alta lume.

O lume cu miros de ceai negru,
ceai negru cu lapte si un pliculet de zahar brun.
O lume pe care a schimbat-o,
o lume in care a aruncat clasicul troller cu roti cauciucate
pe un rucsac rosu in forma de viata petrecuta la munte,
iar jerseul cu nasturi mici si de culoarea introvertirii
a fost inlocuit cu carouri care se cer conturate.

"Daca pierd trenul... vorbim"
mi-a aruncat in buzunar
schitand un zambet pentru prima data adevarat.
Am fugit dupa el,
trebuia sa-i vorbesc, eu nu aveam nevoie de conditii
dar dupa ultimul fluier
n-am mai reusit sa-l prind din urma.

As fi vrut sa fiu o bucata de praf
lipita de geamul gros al trenului,
sa-l privesc cum trece granita.
As fi vrut sa fiu tejgheaua receptionistului
sa iau cele 6 carti impachetate stangaci
intr-o punga ieftina
si sa ma ascund in lumea lor.

Mi-a adus noroc fara sa stie.

Zambetul nefiresc nu mai are ce cauta in viata mea,
trollerul mutat dintr-un apartament in altul
din cauza lipsei de cazare
s-a transformat in cateva ore intr-un pat etajat de camin.
Cheile care nu imi apartineau
s-au transformat in privelistea clujului
de la etajul 8
iar bluza purtata de 3 zile
si-a gasit alti prieteni in masina de spalat.

Daca nu prindea trenul… vorbeam.