Un palid visator s-a impuscat; E toamna si de-acuma s-a-nnoptat... -Tu ce mai faci, iubita mea uitata ? Intr-o gradina publica, tacuta, Pe un nebun l-am auzit racnind, Iar frunzele cu droaia se desprind; E vant si-orice speranta e pierduta. Prin targu-nvaluit de saracie Am intalnit un popa, un soldat... De-acum pe carti voi adormi uitat, Pierdut intr-o provincie pustie. De-acum , au si pornit pe lumea eronata Ecouri de revolta si de jale; Tot mai citesti probleme sociale... Sau, ce mai scrii, iubita mea uitata ?
El este destept, el stie, el poate, desi are jumatate din cunostintele tale, dar si pe care le stie le spune, le invarte, le repeta sub alta forma pana ii face pe ceilalti sa taca si sa nu mai aiba curaj sa zica ceva pentru ca sunt mult sub nivelul lui; iar tu esti un cretin pentru ca nu poti lega doua cuvinte atunci cand trebuie, ca ti se usca gura si simti cum te incalzesti atunci cand iti auzi numele. Asta pentru ca ti-e teama sa nu greseti si iti fug toate ideile si informatiile din creierul tau impartit in 5.
Esti cretin pentru ca nu sti „what make you pround to your brother, why you consider him your hero”... Ai scris 3 pagini pe tema asta fara sa te gandesti si ai mai fi putut scrie inca 3, dar cand trebuie sa le zici lor, bâlbâi un „aaa... he had a hard life..”. Ok, so what? Almost everybody said „I have a hard life, the life is not fair, I am not happy... bla bla bla” (just because they don’t know live their life...anyway, that’s not important now), but that don’t make they heroes...
Normal ca esti idiot cand nici macar nu poti sa zici „a lupta”, ai uitat „the story with the bomb”, ai uitat ce a facut frate-to in razboi sau ce naiba face acum... si bineinteles, dupa ce zice „ok, you can read more on this site...” iti aduci aminte ca dezamorsa bombe, ca putea sa moara in orice clipa, ca s-a tâtât prin noroaie, ca a innotat in apa de 5*, ca a fost singurul care a trecut clasa la araba din toata unitatea (cu 10) si ca acum e in New York pazindu-l pe Obama si poate chiar in clipa asta sta drept, serios cu ochelari si costum negru in spatele lui ca nu cumva sa il atinga cineva, sa il piţige (asta ar fi chiar buna, hehe) sau impuste... dar tu iti aduci aminte doar ca „he had a hard life”. In urmatoarea clipa ai vrea sa dispari de pe fata pamantului sau sa mergi undeva departe unde stii sigur ca un apropiat nu iti rade in faţă pentru ca nu ai pronuntat bine un câcat de cuvant, desi de multe ori nu iese bine nici in propria limba, poate te-ai incurcat, poate nu ai reusit sa iti imbarligi limba in directia corecta sau pur si simplu nu ai stiut si ai incercat si tu acolo ceva, poate te faci inteles... si culmea, chiar ai fost inteles, pentru ca altfel nu te-ar fi stiut corecta... si nu e nicio problema ca te corecteaza, foarte bine, data viitoare vei sti, dar cand o face cu atata superioritate, cand se uita la tine si rade dispretuitor si simti cum adauga in gand (asta in cazul bun) un „Doamne feeeri”, l-ai impusca in 2 secunde! Dar nu poti, pentru ca pistolul tau nu are gloante. Tu esti cel care a gresit si te simti prea redus si umilit sa ii mai zici ceva.
Pentru cei care te cunosc nu pari deloc timid, nu s-ar gandi ca tie ti-e groaza sa intri la clasa a IX-a sa le spui ceva, sa le scrii pe tabla, sa ii faci sa taca (care-i problema?!?), sunt, vorba aia, niste ţânci, dar te gandesti ca poate e si acolo unu mai rasarit si mai smecher care se apuca sa puna intrebari tampite la care habar nu ai raspunsul si te face de cacat, iar asta il umple de sine... Numai spre surprinderea ta, coptilucii stau cumnti, nu vorbesc (tare), scriu de pe tabla si dupa ce au terminat incep sa iti puna intrebari despre profi, scoala, cer pareri personale, altu iti zice ca te cunoste din clasa a Va si habar nu ai de unde, iti auzi numele prin fundu clasei si majoritatea asculta atenti ce aberezi tu acolo, dar nici atunci nu te simti in largul tau; iar cand iesi din clasa auzi 30 de voci zambitoare care iti fac cu mana spunand „Paaaa” si pauza urmatoare „Servus :)”.
De ce nu poti sa ti se rupa de ce zic 5 fraieri, ce gandesc sau ce pareri au? De ce nu te poti impune doar in faţa a 20 de colegi, a 5 prieteni si in fata parintilor? Cu ei e usor, stii ce gandesc, stii cum gandesc si ii cunosti destul de bine incat sa nu ai nicio treaba sa le zici ceva (dar din nou, nu tot timpul...)
Ei, ei si lui poti sa le povestesti cum ai fugit ieri dupa o pisica pe terasa si ce bine te-ai distrat (si mai razi 5 minute si dupa ce povistesti) dar cand stai la masa cu 10 persoane ti se pare cea mai abeanta chestie pe care ai putea sa o spui, desi, tocmai auzi cum a fost fugarit unu de un caine pe strada si toti stau ochi si urechi. si se amuza copios Tu de ce taci?
That's you... you would like change some parts of you, you’d like, you’d like, you’d like... but... maybe someday, a really big day... doesn’t matter. Si chiar nu conteaza, nici nu stiu de ce am vorbit atata si de ce m-ai ascultat. Just.........
Sunt singur si stau pe o banca pustie in intuneric. Azi mi-am inchis telefonul si am stat in casa. Nu am vrut sa fiu deranjat de nicio faţă plictisită care nu are ce face si si-a adus subit aminte de mine. Am stat toata ziua topit de caldura cu picioarele pe scaun si ma plimbam printre ganduri asteptand ca razele soarelui sa-mi starneasca pigmentii, sa iasa la suprafata si sa-mi faca pielea rumena. Muzica ma legana si ma facea sa-mi doresc mai mult, sa vreau sa ies din carapacea sufletului, sa izbucnesc in râs, sa umblu dupa fete si sa nu ma mai intorc noaptea acasa. Totusi... numai de maine voi face toate aste, azi e bine si sigur, azi imi place singur... Parcul este neumblat, doar 2 tineri stau imbratisati pe o banca zambindu-si unul altuia si soptindu-si cuvinte frumoase. Sunt atat de fericiti incat nu mai vad nimic in jurul lor...
E mijlocul verii, dar incepe sa fie frig... copacii si-au strans crengile pentru a se proteja, florile s-au apropiat de pamant ghemuiete intre frunze, iar vantul ma inconjoara, ma face sa ma simt subtire si firav... apoi ma lasa in pace si plimba frunzele moarte pe toate aleile. Acasa e mai bine; am sa ma invart in asternuturi toata noapta, iar dimineata voi fi un om nou.
Ti-ai imaginat vreodata clipa in care ne vom reintalni? Cum nu vei stii ce sa-mi spui nimic din cauza emotiilor? O sa ma iei in brate sa ma strangi la piept numai pentru tine sau ma vei saruta pana cand nu-ti va mai ajunge aerul? Vei tremura? Iti voi auzi bataile inimii de cum te zaresc? A trecut 2 luni de cand nu ti-am mai vazut privirea sau auzit vocea. Totul se rezuma la un mesaj golas in fiecare zi, dar nu am incetat in nicio clipa sa nu ma gandesc la tine si te-am visat mai mult decat te visam cand erai langa mine. Fiecare seara se termina cu gandul la trecut, la momentele frumoase, la zambete, flori, plimbari, muzica... si la viitorul care ne asteapta. Dar revin, iar cand iti voi zari privirea de dupa deal voi lasa totul in urma si voi sari in bratele tale. Voi ramane prinsa acolo pentru 5 minute iar apoi ne vom aseza pe o banca galbena intre 3 fire de iarba... voi zambi la fiecare miscare de-a ta, te voi lua in brate de fiecare data cand spui ceva dragut si te voi adulmeca toata noaptea.
Exact pentru ca nimeni nu credea, pentru ca nimeni nu dadea vreo sansa, pentru ca fiecare avea alta parere, dar amandoi eram curiosi de adevar, de aflarea misterului si evadarea dintre oamenii cu idei fixe. Am reusit... a trecut un an de zile si inca ne mai impartim saruturile, ideile, conceptele despre viata unul altuia. Ne-am schimbat amandoi, dar niciunul nu recunoastem, suntem fericiti cand ne putem intelege din priviri, ca ne zambeste o floare sau ca ne urmareste un nor; vrem sa lasam de la noi, dar nu ne putem abtine sa nu comentam ceva si pana la urma facem glume pe seama asta. Nimic nu trece ca vantul sau ca un val ratacit pe langa noi; totul e analizat, discutat pentru a fi siguri ca urmatorul zambet pe care il afisam vine din interior, natural si exprima bucuria sufletului, bucuria simpla de a ne avea unul pe celalalt. Suntem albi, dar totusi negrii, suntem pletosi si fericiti, activi si veseli, nervosi si idioti, zvelti si zambitori, destepti si deschisi... suntem doar noi doi :)
nu mai conteaza... a aparut EL acum... valurile im zambesc la fel ca privirea lui, rasaritul e ca strangerea lui de mana, iar vantul il gasesc in sarutari.
privim marea, zambim scoicilor, gustam din soarele diminetii si adormim pe nisipul plin cu vise.
avem saptamana noastra magica... in care am umblar pe valuri, am stat trantiti pe o canapea langa un pahar de bere pana a uitat si marea de noi, am ras de lucrurile mici, stramte si urate, am lovit marea, iar ea ne-a iertat de fiecare data si ne-am jucat pana nu am mai avut cu ce.
am admirat splendoarea lucrurilor goale, am stat cu pletele reci in vant, am stat pe burta imbatati de vreme povestind despre viata, oameni, concepte, iarba, amitiri sau strazi, iar cand am adormit am visat unul cu celalat.
e 3 dimineata si s-a trezit sa asculte ploaia. e vara si sta intinsa goala pe patul ei de femeie. cu mana dreapta isi acopera usor sanul purtat de somn, iar pe sold ii atarna un colt de cearsaf alb.
forma corpului i se schiteaza prin lumina unui bec nenorocit de pe strada. e atat de apetisanta, iar pielea-i rumena de vara torida parca cere mii de sarutari... cine nu ar saruta-o?!? e destul sa o zaresti furisandu-te usor in camera si frisoanele se zbat in tot corpul tau. ea a luat toata caldura...
stii ca daca o vei saruta iti vei arde buzele in auriul ei bronz, dar o doresti numai pt tine. o doresti doar pentru a-i veghea somnul din fiecare noapte, pentru a o inveli cu lumina lunii, pentru a-ti praji buzele sarutand-o si a-i adulmeca forma corpului.
Exact pentru ca nimeni nu credea, pentru ca nimeni nu dadea vreo sansa, pentru ca fiecare avea alta parere, dar amandoi eram curiosi de adevar, de aflarea misterului si evadarea dintre oamenii cu idei fixe.
