Pagini

29 noiembrie 2012

Trilul de azi -> 160

Oare de ce bolta cereasca imi aduce acelasi gand in minte in primele secunde cand o privesc? Si de ce mi se intampla asta doar noaptea?

26 noiembrie 2012

Duminica.

Dupa ce vine de la dus vom putea intampina saptamana ce urmeaza impreuna, 
plina de teatu si carti... pentru ca nici duminicile nu sunt asa de rele 
cand e cine trebuie langa tine.


22 noiembrie 2012

Azi noapte, la telefon

Ce-mi place din al tau trup este sexul.
Ce-mi place din al tau sex este gura.
Ce-mi place din a ta gura e limba.
Ce-mi place din a ta limba-i cuvantul.

Julio Cortazar




De-ai stii ce-mi place sa-mi vorbesti. Te-as asculta in nestire.

21 noiembrie 2012

Sensul metaforelor

Nu am petrecut impreuna numai 15 minute, iar acelea nu au fost in cel mai fericit moment, dar am crezut ca o sa-mi intelegi gandul nevinovat. Am crezut ca o sa intelegi pasul pe care l-am facut inainte, dar probabil tu vezi asta in fiecare zi. Eh, de data asta ar fi fost altfel.

Cu greu am reusit sa iti dau de urma virtuala, am rasurnat toate siteurile si am facut mare dezordine intre pagini. Dupa ce te-am gasit ti-am citit toate scrierile si am adunat toate informatiile intr-o cutie de lemn. Era peste tot cu mine. Multe din ele nu le-am gustat, dar si despre asta aveam sa iti vorbeasc.

In cele din urma am aflat unde iti duci veacul. Am calatorit mult sa ajung acolo si nu aveam prea multe la mine. Trebuia sa iti explic ce inseamna firul de praf de pe geamul trenului sau cartea de pe raft. Trebuia sa iti explic multe, trebuia sa te fac sa iti schimbi idei si pana la urma conceptul despre viata.

Am bantuit 4 zile acel oras si nici urma de tine. Raspunde-mi la mesaje, te rog. Vreau sa-ti arat sensul metaforelor.

Am crezut ca...

20 noiembrie 2012

You didn't fill the blank

Eu ti-am zis ca o sa vin cu tine peste tot, ti-am zis ca o sa iti sustin orice idee infantila, ca o sa fiu acolo si o sa  formam o stare de spirit, dar tu nu ai reusit sa intri niciodata in starea mea de spirit, ai refuzat si ai vrut sa ma transformi. Era vorba de completare, nu de transformare.

Imi pare rau, dar trebuia sa plec. E drept, nu am facut-o in cel mai frumos mod posibil, dar... fara "dar". Oricum nu intelegi, nu ai inteles niciodata.



19 noiembrie 2012

Schimbare odata cu vantul

Acum degeaba imi scrii, degeaba te lamentezi, lucrurile se intampla cand trebuie sa se intample. Tu niciodata nu ai inteles ca a doua oara nu mai e la fel. A trecut mult timp, vantul a trecut pe langa noi, ne-a schimbat conceptele si a adus alti oameni langa noi; nu mai prezinti interes si nici nu mai esti la fel de amuzant ca atunci.

Da, ai fost trist, mi-ai plans pe umar si ne-am promis ca o sa tinem legatura, ca o sa ne trimitem mesaje o data la doua zile si cate o poza in fiecare saptamana. Scrisori de sarbatori si cadouri de ziua noastra. Dar nu credeai ca o sa se intample asta cu adevarat, nu? Eu una am uitat in doua minute dupa ce ne-am intors spatele unul altuia. Am plecat zambind, rememoram toate clipele si speram... speram sa nu fi luat totul in serios.

Ne-am dat intalnire intr-un oras neutru in 3 luni. Nu ai venit. Eu am respectat fiecare idee din planul nostru si am asteptat mult pe banca din statia de autobuz. Nu ai venit. Ti-am lasat un mesaj sa stii ca te astept, nu ai raspuns. Dar probabil ca daca veneai plangeai si mai mult... Iti dadeai seama destul de usor ca raza mea de interes mergea in alta parte sau, mai rau, ajungeai cu vesti mari la mine, iar eu trebuia sa ma retrag usor, nu-mi plac planurile mari. Dar tu nu poti sa traiesti numai cu alb sau negru, nu cunosti nuantele de gri, nu sti sa iti faci viata mai palpitanta, tu te simti vinovat pentru orice nimic, iar pe mine ma sperie non-culorile.

Stii?! Uneori constiinta trebuie sa stea mai departe de corp.
Stii?! Pentru mine 3 luni sunt o eternitate.


Poate ca nu imi respect promisiunile puerile, dar intalnirile planuite intotdeauna. 

orice ar fi, orice s-ar intampla,
cum ziceam



18 noiembrie 2012

Detalii ascunse

Visele au un scop, stii? Oh da, crede-ma, visele au un scop bine precis.
Visele corecteaza detaliile care nu se incadreaza cu realitatea.

Giovanni Scafoglio - "Boala misterioasa a diavolilor albastri"

Sub cheie


Pot sa te pastrez in sertarul de la birou si doar sa te mai folosesc uneori? 

In serile linistite te scot la lumina si mergem impreuna in toate noptile albe, in toate locurile neconventionale in care am ras in hohote si in sfidarea pe care o aveam pentru cei din jur. 

Iti iau ochii negri si cruzi si privesc iar formele golase si bogate. Privesc si savurez fiecare moment pe care il petreceam in asternuturile galbene, fiecare moment cand ne gustam unul pe celalalt si am sa fur fiecare furnicatura pe care o aveam in podul palmei.

Am sa iau fiecare vers vesel din masina de cand ne plimbam cu picioarele pe geam si am sa iti dau jos tricoul de pe tine, oricum era vesnic murdar. Prefer sa te privesc gol. Gol si cand taci. Mai ales cand taci. Ma multumesc sa iti citesc gandurile; acelea sunt exact asa cum vreau eu.

Dupa ce mi-am satisfacut toate placerile te prind de ceafa, iti spun ca esti un marlan cu M mare si te bag iar in sertar. Sub cheie.

14 noiembrie 2012

Narrow road


Bagajul imi era facut, dar tu nu aveai de unde sa stii asta. Am aparut in fata casei tale, am claxonat in specificu-mi stil si in cateva secunde ai fost in masina mea. Nu te mai vazusem de ceva timp; era tensionat momentul dintre noi.

Mi-ai zis ca ti-e dor de mine, dar ca nu poti sa imi fii aproape. Stiam asta, dar nu aveam prea multe cuvinte la mine, voiam doar sa te vad. Vorbeai continuu, nu te ascultam... si cred ca ti-ai dat seama de asta dupa zambetul de pe fata, dar ai continuat sa vorbesti… zambind acum, chiar daca sfarsitul lumii era tema care te invaluia.

Te-ai oprit brusc. Intr-o clipa ai realizat ca de cand eram impreuna aceiasi piesa mergea continuu. Se repeta, se repeta, se repeta, dar se potrivea atat bine cu imaginea copacilor pe care ii lasam in urma pe strazile neumblate din afara orasului.


- Asa o sa faci, o sa bantui lumea, o sa calatoresti peste tot? mi-a spus cu ochi blajini.

Mi-am strans buzele si am ridicat din umeri. S-a facut liniste. Dadea din cap si incerca sa zambeasca, incerca sa para bucuros pentru mine, dar bataia continua a piciorului stang il dadea de gol, ca de fiecare data. Nu a mai putut rezista si mi-a zis sa opresc. Aerul curat si mersul pe jos ii faceau mai bine.

Eu nu am vrut decat sa il mai vad o data 
pentru ca nu stiu cand o sa mai gasesc drumul inapoi spre casa. 


Leave behind all chaos
Thinking of better dwelling place
Better livity, better word-sound
Reject things that bring us down


13 noiembrie 2012

Receptionat la timp


Ai facut tot posibilul sa aflu unde esti. Ai sperat sa zambesc si sa raspund afirmativ. Te-ai folosit si de data perfecta din luna; ma asteptai. Te-ai uitat dupa mine toata seara, desi ochii  tai nu ar fi trebuit sa zboare prea departe (dar tot timpul ai stiut sa iti ascunzi privirea). 

Vorbeai cu toata lumea, voiai sa pari preocupat, sa fii cu totul acolo, dar mintea te ducea in alta parte. Cu cat trecea timpul cu atat erai mai nerabdator, mai agitat. Erai sigur ca voi veni. Tigarile parca dispareau singure din pachet si timpul se compresa cu fiecare schimbare de ritm. Lumea urla, dansa, iar peretii prindeau vibratii si tu trebuia sa fii mandru de asta. Nu ai putut. Nu are importanta daca 1000 de oameni se bucura de munca noastra daca nu savureaza momentul cine vrem noi.

La un moment dat ai pus melodia mea preferata, pe ritmul meu preferat, cu atitudinea mea preferata; stiai ca asa poti sa ma atragi acolo. Simteam cum te gandesti la mine. Simteam cum ma cauti.

Habar nu ai cat de greu mi-a fost sa stau departe.

12 noiembrie 2012

O viata allerto in ritm lento



Când ne hotărâm să venim la Cluj la facultate, una dintre replicile părinţilor este: „Vai ce bine, acum poţi merge la teatru”, fie că ne-a interesat, fie că nu, în liceu. Ideea pare captivantă la început, dar când te uiţi pe program şi vezi că au 10 spectacole pe lună deja dai în retragere; poţi să mergi oricând, dar nu chiar acum.
Trece un semestru, trec două, trec doi ani şi tu încă nu ai văzut nicio reprezentaţie; mai este timp, teatrul nu fuge nicăieri. Nu ai văzut ce înseamnă teatrul clujean, nu ai văzut ce sentiment îţi da sau ce gust are. De bani nu te poţi plânge deoarece un bilet de student e o nimica toată. Dacă te gândeşti câţi bani cheltui la o simplă ieşire în oraş, începe să îţi fie ruşine că nu ai ajuns încă la casa de bilete, dar motive se găsesc peste tot... şi sunt gratuite.
La fiecare reprezentaţie sala e (aproape) plină, iar la premiere biletele se vând în primele zile. Am zice că nu avem de ce să ne plângem, clujeanul e doritor de cultură. În Cluj sunt 300.000 de locuitori dintre care 75.000 de studenţi. În sala de teatru câte locuri sunt? 928. Ei bine, comparând aceste numere, faptul că reuşim să bifăm cele 900 de scaune roşii nu ne onorează chiar aşa tare.
Nu cred că există o persoană care să îşi ciulească urechile într-o seară la teatru şi să iasă dezamăgit de acolo. Refuz să cred. Trăim într-o lume în care totul e pus pe fugă şi să vorbim despre asta deja a devenit un clişeu. Uităm la fel de repede cât învăţăm, suntem tot timpul obosiţi şi nu avem timp să ne relaxăm că pierdem trenul care ne duce spre un viitor strălucit. Nu ne trăim clipele, ci trăim undeva în săptămânile viitoare. Avem liste interminabile „de făcut” şi ne stresează gândul că nu putem bifa fiecare liniuţă acum şi aici.
Trebuie să fugim odată cu lumea şi considerăm că nu moment de respiro ne-ar da viaţa peste cap. Corect, trăiesc şi eu la fel, dar am găsit o soluţie: teatrul. În toată avalanşa de evenimente şi informaţii, îmi aleg şi câte o piesă de teatru. Bineînţeles, mănânc pe fugă, fug după autobuz şi într-un final ajung la spectacol. Tot timpul sunt în întârziere, tot timpul mă grăbesc, am avut atâtea de făcut peste zi, dar nu intarziu la teatru. Niciodată.
Din clipa în care mi s-a rupt biletul într-un cloţ totul se transformă. De aceea, de multe ori aleg să merg singură, să fie doar momentul meu. Mă aşez pe scaunul de catifea, mă uit fascinată la amploarea clădirii – de fiecare dată –, ascult murmurul din jur, îmi închid telefoanele şi gata, sunt eliberată. Am scăpat de lumea de afară, de gânduri, probleme sau sentimente.
Începe piesa. Fiecare detaliu mă prinde din primul moment. Decor, costume, replici. Nu există nimic care să mă fure întru totul, în afară de teatru. Sunt concentrată când citesc ceva, când discut cu cineva, dar tot timpul există un alt gând mic care vrea sa se facă auzit.
La teatru uit de liste, uit de greşelile pe care acum trebuie să le plătesc destul de scump, uit de certurile cu prietenii cei mai buni, pe care nu ştiu cum să îi aduc înapoi, uit de viaţa mea de zi cu zi. În acele două ore sunt o altă persoană. Sunt lipită de personaje şi trăiesc fiecare moment alături de ele. Râd, plâng şi am bătăi accelerate de inimă.
Ce altceva ţi-ar face mai bine într-o lume care merge pe repede-inainte? Oricine îşi poate rupe două ore din program să ajungă la teatru, oricine are nevoie de o deconectare, oricine are nevoie de un timp numai pentru el.
Iar după ce s-a terminat piesă, nu sar în primul bar care îmi iese în cale să o iau de la capăt, ci încerc să intru treptat în realitate. Locul meu preferat e pe scările de la Catedrala Ortodoxă. Acolo poţi să admiri amploarea teatrului de afară, statui, spaţiu verde şi o fântână care dansează pe ritmuri alese.
Acesta e sentimentul de satisfacţie. Acesta e sentimentul de împlinire. Acesta e sentimentul de respiro.

Du-te la teatru!

11 noiembrie 2012

Şi aşa ne-am trezit cu "ciobanul" mort...


Când eram în clasele primare mergeam la orice spectacol pentru copii din orasul meu natal. Nu ştiam despre ce e vorba, cine joacă, ce piesă e, ştiam doar că atunci când doamna învăţătoare întreabă "vreţi să mergem la..." nu trebuia să termine întrebarea şi eu pregăteam un “da” mare şi răspicat.

Am fost la toate spectacolele de teatru şi eram foarte entuziasmată. Îmi plăcea la nebunie să margem în turmă (careu, de fapt) de mână câte doi până la Casa de Cultură, iar dacă nimeream şi stăteam şi lângă Bogdănel era perfect. Totuşi, exista o problemă: adormeam după primele 5 minute şi mă trezeam în ultimele 5. Nu ştiu dacă era plictisitor pentru mine sau dacă eram greu de impresionat… oricum, eu vreau să cred că eram într-o stare maximă de relaxare şi atunci puteam adormi liniştită.

Au trecut cei 4 ani şi am ajuns în gimnaziu. La fel aveam "da" pentru toate, de ce s-ar fi schimbat? Doar că acum adormeam după prima jumătate de oră şi la sfârşit nu mă mai trezeam. Noroc că era tot timpul Marius, colegul de bancă, lângă mine să mă piţige, să râdă de mine, apoi să îmi povestească până acasă despre ce a fost vorba, că doar trebuia spus la părinţi, nu am dat banii degeaba.

Aşadar, din 8 ani de zile (hai să le spunem 6), eu din sala de spectacol mai ţin minte nişte licurici verzi şi albaştri care se plimbau în clar-obsurul scenei, ceva film cu elicoptere şi că a zis doamna învăţătoare ceva de Caragiale. Atât. Dar eram mândră de mine că nu am ratat nimic.

Ajunsă în liceu, parcă am început să fiu conştientă de propria persoană, de lucrurile pe care mi le doresc şi am continuat să merg la spectacole, însă, din păcate, erau din ce în ce mai puţine. Acum noi eram cei care făceau spectacolele.

Casa de Cultură avea în jur de 400 de locuri. Ieşeam cu profesorii mai repede cu o oră de la şcoală, iar în sală nu puteai să arunci nici un ac de gămălie. Câte doi pe un scaun, în picioare pe lângă pereţi, pe jos pe scări, toată lumea avea o dorinţă imensă de cunoaştere. Asta până la ora 14, când trebuiau să se termine şi cursurile. Apoi, parcă era un lup ce stătea la pândă şi tot mai mânca câte o "oaie".

Era festivalul de scurt metraje "Tres court". A ţinut în jur de ora 16 când... în aplauze stângace am ieşit 30 de oameni din sala de spectacol. Nu-mi venea să cred. Acum eu aveam o dorinţă nemărginită să fiu acolo, să văd, să cunosc; parcă voiam să recuperez cei 6 ani aţipiţi pe scaunle verzi şi incomode, dar rămăsesem doar câteva oi.

Festivalul avea sesiunea de scurt metraje internaţionale seara, de la 18. Într-o agitaţie continuă, am mâncat, mi-am făcut problemle la mate, două de info (dar le-am lăsat baltă pe motiv că-mi dau eroare şi nu găsesc cauza) şi am fugit înapoi la filme. Ca să vezi... lupul mâncase toate oile. Erau 4 băieţi în faţă la "butoane", două fete care râdeau continuu în rândul 5 şi... eu cu ochii mari şi disperaţi că nu ştiam pe ce scaun să mă aşez.

Nu mi-am putut recupera anii dormiţi în clasele primare, pentru că ciobanul nu şi-a luat puşca şi nu s-a întors cu lupul mort. Lupul a continuat să mănânce oile, iar când s-a săturat s-au mâncat între ele, prin anturaj, dar, cum zice şi balada, ciobanul tot după lup alerga.

De atunci, în clasa a X-a eram, nu făceam altceva decât să visez la faimosul Cluj pentru că ştiam că acolo ori lupii sunt mai blânzi, ori oile mai rapide. Noi rămăsesem doar cu spectacolele organizate de noi, de licee, nu mai venea nimic din afară, nu mai prezenta nimic interes.

Casa de Cultură e părăsită acum, iar cinematograful nu mai rulează filme pentru că vineri seara erau 15 tineri înăuntru (care ieşeau după o oră afară pentru că se făcea enorm de frig) şi s-a transformat în Casă de Cultură, sală de spectacole pentru şcoli, sală de concerte şi tot ce se poate. E drept, are mai multe scaune şi sunt mai catifelate, dar pentru ce? Pentru cine?

Acum sunt la Cluj şi în sala de teatru mă simt cel mai bine. Poate vă povestesc data viitoare şi de ce. Teatru, teatru de club, festivaluri de film, concerte... toate îmi aparţin” şi am şansa să mă bucur de ele în orice zi.

Ei lupule cum ne-ai mâncat tu toate oile... şi tare cred că nu mai are nicio şansă ciobanul să te prindă.

9 noiembrie 2012

Trenul de 18:40


Trenul de 18:40 e preferatul meu; mai ales toamna, cand afara e deja intuneric. Tot timpul imi gasesc loc pe scaunele inalte. Are scaune albastre care te fac sa iti tii spatele drept si geamuri mari, fara urme de grasime pe ele, de obicei. Cu notebook-ul in brate si castile in urechi simt ca pot sa merg fara sa imi dau seama unde si nici timpul nu ma mai impinge de la spate.

Afara pot zari numai cateva faruri de masini, in rest, geamul se transforma in oglinda. Imi place sa ma privesc si, mai ales, imi place sa ii privesc pe cei de pe celalalte scaune. Ma pot uita insistent fara sa observe.

Acest tren nu e la fel ca celalalte, nu scoate aceleasi sunete si nu are aceleasi miscari. Trenul de 18:40 ma leagana usor, avand parca grija de mine sa nu ma raneasca, iar eu am acelasi sentiment pe care il aveam aseara cand imi ziceai sa ma simti asa fragila. Ai spus-o de multe ori, iar eu nu am putut sa iti raspund decat cu un zambet. Da, eram fragila si frageda. Asa sunt si acum intorcandu-ma acolo, dar un gust dulce ma invaluie peste tot; acelasi de care ai avut si tu parte. Imi invaluie privirea, buzele, gatul subtire si sanii calzi.

Cu acelasi zambet, putin vinovat, inchid ochii sa ma las purtata de sentiment. E un sentiment puternic, e ca o lupta; e o lupta intre ceva ce pleaca si ceva ce ramane, intre ceva ce a fost si ceva ce va urma. E o forta misterioasa intre cele doua, dar o forta care iti da o stare de bine, o forta care iti taie respiratia, dar, in acelasi timp, te face sa rasuflii mai usurat.

nu stiu cand putem sa ne revedem 


- bound to linger on -