Doua saptamani de telefoane zadarnice, doua saptamani de analize asupra unui singur subiect, doua saptamani pline de bere si cursuri nesfarsite... au fost doua saptamani incruntate si urmate de promisiuni marete facute in varful orasului. Promisiuni mai mari ca alta data, care nu stii cat vor rezista, dar pentru 2 secunde zambesti si spui ca poti sa renunti la incapatanarea ta fara limite si decizi sa o iei de la capat.
Vrei sa o iei de la capt si sa imparti totul cu cel de langa tine... vasele murdare, nervii de la servici si razele de soare. Vrei sa imparti berile din frigider, praful de pe jos, cartile din biblioteca si lacrimile de fericire. Apoi zambetele false, prietenii apropiati si prietenii urati si rautaciosi. Ii dai telefoanele tale secrete si caldura insuportabila din autobuz, iar el iti da diminetile ploioase, dar si serile care par sa nu se mai sfarseasca... Daca o iei de la capat trebuie sa imparti totul... totul totul si toate toate.
Deocamdata sa incepem cu cacaoa cu lapte de dimineata
Iris - Vino pentru totdeauna
vino iar, dar pentru totdeauna
eu stiu, e greu... sa iubesti cum iubesc eu, dar asa vom fi mereu
Am trecut pe acolo, doar asa, ca sa mai facem spaghete ca alta
data. Sa mancam in timp ce muzica deschide toate geamurile din casa, scaunele se rotesc
si furculitele danseaza in farfurie. Vroiam doar o amintire a trecutului, nu vroiam sa raman, dar a strigat dupa mine: unde cauti tu, unde cauti tu iubirea? Nu stii ca-i aici?
M-am oprit o secunda si m-am uitat in urma, dar nu vroiam sa
ma intorc din drumul meu. Fugea dupa mine si striga gafaind: Stai! Nu pleca! De ce preferi balconul decat
o terasa intreaga? De ce preferi crema de vanilie in loc de cea de capsuni? De ce
preferi bratul stang in locul intregului piept? De ce vrei sa visezi realitatea
in loc sa fie langa tine, asa cum e ea? De ce renunti la o viata intreaga
pentru doua saptamani?
Lacrimile imi tremurau in coltul ochilor. Chiar pierdeam toate astea? Chiar lasam totul pentru... nici macar nu stiu pentru ce. Nu mai stiam ce sa fac,
sa imi continui drumul sau sa fac un pas inapoi? Sa aleg siguranta sau misterul si necunoscutul?
M-am oprit. M-am oprit cu genunchii tremurand si il priveam. Statea in mijlocul drumului la cativa
metri in fata mea. Ramai. Eu am sa te
iubesc neconditionat. Am sa fiu alaturi de tine in orice situatie, mi-a zis.Am avut
o ezitare, un gand ce se zbatea intre da si nu, un moment in care m-am gandit la un viitor mai bun, la un zambet mai
stralucitor in cativa ani si la doi sani perfecti, dar am ales prezentul. Am ales
prezentul si am contiunuat sa merg mai departe fara niciun cuvant. Am ales
lucrurile mici si nemultumirea din viitor.
Nu stiu de ce am facut asta. Probabil am sa ma intorc candva,
am sa vreau sa aud din nou cuvintele astea, dar usa imi va fi inchisa. Nu e
problema, oricum nu o sa mai am nimic. Vor fi gata si lucrurile mici si cele mari... Am sa
stau in fata usii pana cand se deschide… zile, luni, ani… Eu te cunosc, stiu ca o
sa-mi deschizi pana la urma...
Ea inca ma iubeste... aproape cat te iubesc eu pe tine
Un camp mare si verde, o bere proaspat scoasa din congelator, Magic FM si o carte cu pagini galbene, e tot ce pot sa-mi doresc azi... putine cuvinte, departe de telefoane si pe drumul spre un bronz cafeniu.
Dupa doua saptamani pline, nopti nedormite, zile tarate prin statii de autobuz cu energizante... merit si eu o bere buna... iar o bere buna se respecta intotdeauna!
Am pregatit gheata de luni de zile pentru momentul asta
Ce ziceţi despre o sesiune de lectură despre romi? Dar despre o sesiune de lectură alături de romi? Eu zic că pare interesant să cunoşti această minoritate în spatele stereotipurilor pe care i le atribuim cu toţii. La fel s-au gândit şi cei de la Transeuropa, iar în cadrul festivalului din luna mai, au organizat în librăria Cartureşti o sesiune de lecrura Despre şi alături de romi.
Pentru ca romii să îşi câştige drepturile şi să lupte împotriva discriminării, organizatorii au considerat potrivită o astfel de alegere în oraşul Cluj, acesta fiind grupul local care ne reprezintă ţara, deoarece “în România se află cea mai mare populaţie de romi din lume; în documentele oficiale sunt înregistraţi 500.000, iar în cele neoficiale 1.500.000 – 2.000.000 de persoane” [citeste mai departe in ArtAct Magazine]
Ma plimb pe strazi aiurea cu muzica filmului meu in urechi
si ma las sufocata de razele soarelui fierbinte. Imi place sa ma gandesc ca
saptamana trecuta faceam asta impreuna… putin tacuti si parca emotionati unul
de celalalt, desi ne cunosteam si cele mai ascunse ganduri (sau cel putin asa
ne place sa credem).
A fost ciudat pentru inceput, ne-am despartit cu un zambet
stangaci ca sa nu gresim ceva, iar a doua zi nu am mai putut face nimic pentru
mintea ne era tot la celalalt. Ce naiba
fac acum? era intrebarea care tot zbura prin camera, dar pana la urma unul
si-a facut curaj si a dat un telefon. Amandoi ne gandeam la aceleasi lucruri,
dar preferam sa le tinem doar pentru noi, oricum celalalt stia.
Am ajus sa stam in acelsi balcon stramt, langa 3 lumanari si
sa ne lasam purtati de vorbe pana tarziu in noapte. Luna statea si ne veghea,
avea grija de fiecare cuvant, de fiecare miscare sau zambet sa iasa perfect. Ne
simteam atat de bine incat nu mai aveam nevoie nici de tigari sa ne tina
companie, iar muzica ce isi facea loc de dupa perdea facea ambianta si mai
placuta.
S-a uitat la mine cu o privire calda, mi-a mangaiat
obrazul si a inceput sa ma sarute pe umeri… stia ca acela e punctual meu
sensibil. Nu putea sa se opreasca, mi-a adulmecat fiecare parte de pe corp ca
sa fie sigur ca sunt eu, ca mi-am pastrat acelasi miros si a continuat pana
m-a facut sa uit de mine.
Ne-am trezit goi, sub o plapuma galbena spalacita si lipiti
unul de altul pe un sfert de pat. Era asa cum nu ne-am fi putut imagina… sau
cum credeam ca nu este posibil.
Omleta de la micul dejun, cafeaua de dimineata, salata de la
amiaza si plimbarea de seara au venit atat de firesc incat parea ca au fost programate
de saptamani intregi…toate par firesti cand ne inconjoara acelasi ambient si as vrea sa fie asa tot timpul, dar stiu ca nu se poate… asa ca mai bine ne
blocam mintile in acea saptamana si ramanem cu o amintire frumoasa.
Je veux de l'amour, de la joie, de la bonne humeur Ce n'est pas votre argent qui fera mon bonheur
Eu va las mostenireprima mea povestioara (din marie 2007) care m-a apropiat de tainele scrisului, va las mostenire "cele trei puncte"... propozitiile interminabile si frazele stalcite pe care le foloseam. Va las usurinta cu are ma indragosteam de fiecare zambet care trecea pe strada, va las suferinta pe care o aveam cand eram singura, va la dorintele si asteptarile unui copil de 15 ani. Va las mostenire gandurile mele despre lumea inconjuratoare pe care nici macar nu o cunosteam, va las corzile de chitara la care visam si imaginatia care mergea de fiecare data prea departe. Va las mostenire bluza albastra din metrou pe care nu am mai reusit sa o reintalnesc, va las fuga de responsabilitate si frica de viitor. Va las toata lumina fulgerelor si zilele cu ploaie torentiala... eu le-am iubit tot timpul. Va las ceara scursa din lumanarile aprinse in zilele in care nu aveam curent, dar si zilele insorite de pe campuri pline de flori. Vi le las mostenire toate acestea, numai voua... si va mai las o melodie pe care cu siguranta o stiti toti si nu aveti voie sa o uitati niciodata.
Clipa pentru care
merită să trăieşti
E nopate… plouă, tună, fulgeră, e un război infernal
în cer… iar eu… eu ce fac? … stau în faţa geamului cu sticla crăpată… lângă
lumina răsfirată, dar puternică a fulgerului şi a unei lumânări strâmbe…
sufletul îmi tremură… e înfricoşat de tot ce se întamplă… ii e teamă de
crengile de afară care bat în continuu în geam de parcă ar vrea să spargă
sticla, să o facă scrum, pentru a veni să mă sufoce… încă au rămas afară, sunt
salvată… dar umbrele lor îmi bântuie casa… se mişcă peste tot, râd de mine fără
nici un pic de milă, fără să le pese de suferinţa pe care o port… sunt tot mai
mari şi mai nervoase cu fiecare fulger care luminează pentru o secundă… singura
apărare a mea este lumânarea care îmi mai alină durerile, mă înţelege şi îmi dă
vlagă şi tărie de a merge mai departe… dar… ea se scurge încet, încet… la fel
ca lacrimile mele pe foaia care deja e plină de hieroglife înnecate în valuri…
simt că explodez, dar stau liniştită şi ascult cum fiecare picătură de ploaie
atinge o părticică din acest imens pământ… ascult cum urlă norii cerului… şi mă
gândesc… mă gândesc la ziua care s-a scurs, la fiecare fărâmă de nisip din
clepsidra timpului petrecut într-o lume numai a mea, o lume a singurătăţii,
înconjurată de oameni agitaţi şi frunze uscate…
Ce ciudată e viaţa! … ce
ciudat e să visezi, să mergi de pe un nor pe altul… şi să nu vezi aglomeraţia
de oameni grăbiţi, care ţin într-o mână celularul şi cu cealaltă pufăie o
ţigară… oamenii… oh, oribile creaturi... sunt mulţi, dar cu suflete aşa mici...
nu văd şi nu le pasă numai de ce ţine de ei, ceilalţi nu contează... nu au
puţin interes faţă de un om care suferă şi cere alinare, un om care speră, dar
speranţa rămâne doar în vis, un om care are nevoie de aer, dar acesta e tot mai
puţin şi greu... se pare că e mai bine să fii doar tu, cărarea şi frunzele
triste căzute pe jos, adiate de vântul nebun de toamnă, iar gândul să zboare
alături de ele… unde?... unde?... la tot ce ma leagă de ploaie, furtună,
singurătate... singurătatea mea după ce un suflet cald a dispărut în ceaţă, la
fel ca picurii care ating pământul şi dispar lăsând doar o urmă… acel suflet
văzut pentru prima oară în staţia de metrou într-o seară torenţială la fel ca
aceasta… suflet de care m-am îndragostit nebuneşte deşi nu îl cunoşteam…
vorbeam, dansam printre picurii reci, ca doi nebuni pe sunetul dragostei, al
naturii, care ne ţinea strâns legaţi… eram uzi, eram doi amărâţi fără adăpost…
iar atunci te-am chemat la mine… în casa mea goală, fără viaţă, dar pe care am
facut-o să salte… unde, tot râzând, vorbeam ca şi cum ne-am cunoaşte de o
viaţă-ntreagă, deşi erau doar câteva ore… aveai chitara şi ai început să cânţi…
să-mi cânţi balade…
Ah... simţeam cum mă atingeau sunetele, simţeam dragostea
cu care le transmiţi… si atunci am intrat în extaz… mă simţeam în al nouălea
cer… nu mai văzusem viaţa până atunci aşa… nu credeam că poate exista atâta
fericire… nu credeam că poate fi un om alături de care să mă simt aşa de bine…
să simt ca şi cum ar face parte din mine… eram într-un vis de copil… un prunc
adormit… adormit cu ochii strâns închişi lângă respiraţia ta lentă şi calmă…
iar când i-am deschis... am văzut doar un gol în cearşafurile albe… simt că ai
plecat de o secundă, dar nu te mai pot prinde din urmă… eşti aproape, dar nu
eşti lângă mine... ai dispărut în întuneric… nu credeam că vei pleca aşa… de ce
să mă părăseşti?… de ce să nu mai fim la fel de fericiţi împreună?… te-ai dus…
te-ai dus fără nici un cuvânt…
Uneori te văd pe strada
aglomerată, traversând trecerea de pieton şi mă întreb… “Eşti chiar tu?”, “Imposibil”, imi
zic… inima
îmi zbiară să te strig, dar creierul nu mă lasă… poate e doar o coincidenţă…
sigur e doar o concidenţă, dar mai privesc o dată în urmă pentru a fi sigură că
nu mă înşel…
Şi filmele... deja sunt o oroare
pentru mine... peste tot doar tineri îndrăgostiţi,fericiţi... toţi sunt la fel, toţi se
iubesc... fac comparaţii cu noi, dar nu ajung nicăieri...noi? care noi?exista vre-un “noi”… m-ai zapacit total… acum
orice gând, oricât de îndepărtat ar fi, tot ajunge la tine... ma întristează,
dar în acelaşi timp îmi trec fiori veseli prin stomac, ghidilindu-mă şi îmi
stârnesc un râs amar... mi-ai tulburat minţile… m-ai îmbolnăvit… m-am
îmbolnăvit de dragostea pe care ţi-o port… o dragoste fără sfârşit, fără
limite... dar măcar vom avea un sfârşit... va putea spune cineva... “şi au
trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi”?
N-are
rost să mă amăgesc… poate te voi reîntâli… dar vrea destinul asta? … poate…
poate îţi voi mai vedea o data chipul plecat pe aceeaşi banchetă din staţia de
metrou, în adâncul pământului… şi ni se vor lipi din nou privirile de buzele
noastre pălăvrăgind încontinuu… pe o temă aberantă… care … oricum nu contează,
dar există! …
Să
fie dragoste? Asta este dragostea? ... sentimentul acesta dureros care mă
torturează mereu… dar atunci… de ce mai iubesc… sau nu e iubire? atunci ce e? …
nici nu îţi dai seama când e langă tine, când e în faţa ta… se găseşte în
locuri simple, neumblate şi treci pe lângă ea… cu atâta dispreţ şi nepăsare…
oare se sfârşeşte? Are un capăt?… sau e doar un labirint în care alergi
disperat şi fără rost… ca să găseşti… NIMICUL… aşa multe întrebări… aşa puţine
răspunsuri…
Poate iubirea mi-a fost în
palmă, dar am strâns pumnul şi am strivit-o… poate iubirea mi-a fost în suflet,
în lacrimi, dar am strâns din ochi şi am pierdut-o… poate chiar acum e la mine,
dar nu o văd deoarece sunt prea tristă… poate e în aceşti picuri de ploaie care
se risipesc… sau în fitilul lumânării, care va dispărea curând… nu ştiu unde e
iubirea… eu văd doar singurătate… care nu ma lasă în pace până nu apari din nou
pe bancheta roşie… cu unghiile negre, chitara şi veşnica ei coardă ruptă, dar
care scoatea sunete incredibile…
UNDE EŞTI? Unde ai dispărut în
lumea asta mică… mică dar rea, cu ochii ei veşnic cruzi… REA… de ce e rea?
Pentru că… uneori mergând simţi cum îţi fuge pământul de sub picioare… şi te
trage în adâncuri… Parcă soarele nu mai apare… nu mai străluceşte la fel…
atunci cum pot să-mi caut lumina?... Parcă sunt numai ziduri în jurul meu… cum
pot să le sparg? … Parcă am numai obstacole în faţă… cum pot să trec de ele?…
Mă simt legată de mâini şi de picioare… ca o prizonieră a acestei lumi pline de
fum şi deprafcare nu poate fi îndepărtat… plină de
violenţă şi ură, care contiuă mereu… sunt prinsa şi nu mai am cuvinte… pot fi
eliberată? pot să zâmbesc şi eu? … pot să mai spun o dată… “Simt că trăiesc!” … fără să-miapeseunbolovansufletul, fără să-mi strivească corpul
schilod şi inima care aproape înnebuneşte… pot să mă eliberez? mă ajuţi sa fac
asta? revii? îţi voi revedea bluza albastră şi tenişii rupţi?… degeaba îmi
plânge sufletul… degeaba… Gândurile zboară… unde? într-o lume mai bună… care…
care nu există… e doar o minciună… unde toţi zâmbesc strâmb cu aparatele lor
dentare, cu hainele de marcă,împrumutate… cu bucurie pe buze, dar cu atâta invidie, ură şi dispreţ în
ochi şi suflet… sunt doar nişte oameni falşi… care azi sunt foarte drăguţi şi
mâine abia te cunosc… şi văd fete ţinându-se de mână cu legăturile lor
bolnăvicioase… care azi se iubesc, mâine se urăsc… şi tot aşa… iar băieţii… tot
timpul aceiaşi… aceeaşi gaşcă, aceleaşi haine, aceleaşi visuri… care… rămân tot
visuri… dar eu?… eu sunt tot singură… în lumea mea plină de aspiraţie şi
singurătate, necunoscută de trecători… unde… alerg, visez şi zbier cu un rucsac
murdar în spate printre blocurile macabre decojite de zugrăveală… cu gându-mi
zburdând până-n clipa de acum… cand stau privind picurii lungiţi de ploaie,
lângă o lumânare care se scurge… se scurge… la fel cum s-a scurs şi viaţa ta
acum două zile …
... mergeam liniştită pe stradă
şi aud dintr-odată un urlet îngrozitor… când îmi intorc privirea … ce vad?… o
maşina în care era un om speriat la volan, iar în faţa ei… o baltă de sânge în
care erai TU… zăceai amărât ca un fluture cu aripa ruptă… Am alergat spre tine…
nu îmi venea să cred că eşti chiar tu… dar asta era realitatea… s-a terminat cu
visurile… acum totul e real… pare imposibil, dar e real… de ce acum… de ce nu
ai trecut cu două secunde mai repede?
Stăteai în balta de sânge dulce,
murdărindu-mă… mă durea fiecare strop care mă atingea… simţeam că se rupe ceva
din mine… că se schimbă totul… te-ai uitat cu o imensă dragoste la mine şi ai
zis “TE IUBESC”… ochii mi s-au umplut de lacrimi, i-am închis… te-am sărutat,
iar când i-am deschis… am simţit un fior în mine… am simţit că prind putere…
m-am simţit eliberată… din nou fericită… plină de vlagă, energie, viaţă… dar
prea tarziu… EŞTI MORT… eşti mort şi-mi pare rau… lacrimile mele îţi curăţau
faţa murdară… dar odata cu moartea ta a murit şi o parte mare din mine… a murit
trecutul,copilaria şi visurile… acum a
renăscut un alt om… un adolescent din lumea reală care a rămas în minte doar cu
nişte amintiri frumoase… alături de cineva…
...un om fără nume,căruia i-am purtat o dragoste nebună, o
dragoste de copil… pe care nu am să o uit niciodată… ea a dispărut… nu mai
revine, dar… m-a facut mai puternică, m-a îndepartat de visuri, m-a adus în
lumea reală… în aceeaşi cameră diabolică cu fantasme ... sunt tot singură, dar
mai matură, mai fericită... alături de picurii de ploaie, de lumânarea care mai
are cinci secunde de viaţă...s-a
stins... s-a stins ura, dispreţul, tristeţea... şi a rămas lumina unui fulger
puternic... a rămas să-mi lumineze restul vieţii... în care am să-mi amintesc
băiatul cu chitara din staţia de metrou, un băiat care îmi cânta până m-a adus
în extaz şi am adormit… un băiat dispărut, dar care a revenit pentru o clipă
să-mi spună ce simte pentru mine, iar apoi s-a stins brusc… m-a făcut să
traiesc un vis… ca apoi să văd realitatea şi să îmi continui viaţa fără
regrete…
TE
VOI IUBI MEREU
Totusi, va mai las si un citat care mi-e scris pe usa:
-- Nu conteaza cat traiesti, important e sa traiesti o clipa pentru care merita sa mori --
Am bocanci negri, maro si albastru inchis spre gri(nu ma
prea pricep la culori, sincer) si daca as putea nu i-as mai da jos din
picioare. In bocanci ma simt cel mai confortabil… iarna imi tin de frig, vara
sunt racorosi, toamna pot sa sar in toate beltile, iar primavara arata bine cu
fustite scurte si ciorapi colorati.
Daca e dupa-masa si sunt foarte obosita pentru ca iar mi-am
pirdut noptile pe undeva… mi se pare genial sa trag draperiile groase, imi dau
doar haina jos si ma urc in patul suprapus incaltata. Adorm in 2 minute fara
niciun alt gand, doar cu picioarele atarnate pe marginea patului. Asa ma simt
tot timpul tanara si fara griji… Bineinteles, peste o ora cand ma trezesc, bocancii mei
incerca sa se salveze din nodurile cearsafului, care culmea, nu se murdareste
niciodata. P.S. - a nu se intelege gresit, nu fac asta si iarna
Imi place sa imi vad bocancii in oglinzi pe drum, imi place
sa imi pun un picior (incaltat) pe scaun cat timp stau jos, mi se par foarte
tari cand au si putin praf sau noroi pe ei si imi place cand ma duc la el si nu
trebuie sa ma descalt. Intru in casa, imi arunc haina spre cuier, nu il
nimeresc tot timpul, dar nu ma sinchisesc sa o iau de jos… apoi merg si ma
trantesc pe canapea. Stam amandoi incaltati, cu picioarele ba sus, ba pe masa,
ba sub noi, ba in bretele celuilalt si stam asa pana seara si ne uitam la
filme. Daca se murdareste ceva, se curata… ideea e sa te simti bine. Sa te
simti tot timpul tanar si fara probleme… macar cat timp mananci floricele
uitandu-te ore intregi la filme, cat timp iti admiri bocancii in oglinda sau cand te
incapatanezi sa ii cureti… pentru ca stii ca dupa acee toti o sa spuna “Oh, ti-ai luat
bocanci noi, ce tare!”
“Nu, sunt de acum 2 ani, doar ca de atunci nu au mai fost
de un albastru atat de stralucitor...”
Poate pana la uma nu merit nimic… si pe buna dreptate.
Lucrurile s-au schimbat mult in ultimul timp, eu m-am schimbat mult. Cu cat
incep sa constientizez mai tare ce se intampla in jurul meu, cu atat incep sa se complice
lucrurile.
Pentru inceput e intersant, pentru ca toate tin de tine,
inseli si faci rau cu viclenie… sau pur si simplu, fara sentimente; absolut fara niciun sentiment… si atunci ai nevoie de lucruri mai ample ca
sa simti ceva, fie rele, fie bune. Si uite asa incepi sa platesti pentru fiecare
in parte, pentru fiecare zambet intr-o directie gresita, pentru fiecare pas
calcat pe langa pres, pentru fiecare gand care nu a putut sta la locul lui sau
pentru noptile in care nu ai ramas acasa…
Problema e ca tu te astepti sa platesti tot prin zambete
infidele, prin pasi facuti impotriva ta, prin ganduri care nu se indreapta spre
tine sau prin conversatii telefonice născocite… dar nu, pentru ca astea nu sunt
atat de importante pentru mintea ta bolnava si atunci incepi sa platesti prin
lucruri care sunt mult mai greu de recuperat.
Invatatura: Roata se invarte tot timpul!
Da, stiu, roata se invarte intotdeauna, dar de ce naiba o ia
in alte directii?
Douăzeci de balerine graţioase, douăzeci de rochii de un alb pur, care nu te lasă să te uiţi în altă parte, douăzeci de salturi îndrăzneţe şi douăzeci de mişcări identice, perfect sincronizate... Vă puteţi imagina? Sunt doar câteva minute din cele două ore în care Teatrul Rus de Operă şi Balet a tăiat respiraţia publicului clujean cu specacolul de balet în patru acte, Lacul Lebedelorde Ceaikovski, sub îndrumarea artistului emerit al Rusiei – Vladimir Troschenko. [citeste continuarea in ArtAct Magazine]
Dupa o dezamagire personala, in care nici macar nu poti invinui pe nimeni, catus de putin, in care erai chiar sigura de esec, dar totusi sperai sa fie bine, pentru ca te-ai invatat cu minunile... o coada ceausista de 3 ore iti prinde numai bine.
Pare absurd, dar te calmeaza enervant de bine. La soare e prea cald, la umbra e frig, deci nu poti sa stai intr-un loc. Un tip se tot invarte pe langa tine ca deja ii stii si miscarile specifice ale mainilor, stilul in care trage din tigara sau petele de praf de pe pantofi.
Esti intr-un colt de oras si nu ai nicio carte la tine pentru ca intotdeauna lipseste cand ai cea mai mare nevoie de ea. Telefonul ti-e descarcat; nu poti sa bati pe nimeni la cap sa te tina la povesti ca sa treaca timpul mai repede, dar punga de migdale din geanta te salveaza. Iti tine de urat, iti tine de foame, iti tine de sete... daca te concentrezi un pic asupra ei si parca nu se mai termina.
Pe o bordura stramba dintr-o parcare aglomerata ai tot timpul sa stai sa meditezi. Sa stai sa te gandesti la toate lucrurile intamplate in ultimul timp, sa le analizezi si sa le gasesti solutii. Le cosi, de descosi si pana la urma o sa iasa ceva. Partea cu dezamagirea parca ai si uitat-o, parca ti-o chiar doreai (habar nu ai din ce motiv)... sau cel putin nu te mai lasa la pamant sa te tot apese si apese, ci te face sa te ambitionezi, sa te ridici si sa te stergi de praf cu capul sus. Te face sa uiti de sentimente, sa uiti de groaza, sa nu-ti bata inima de zece ori mai tare in fata necunoscutilor si sa poti sa dai telefoane daca ai nevoie de informatii... stii ca iti va raspunde cineva pana la urma, nu sunt toti rai si uraciosi.
Timpul trece, nu foarte repede, dar bine. Te joci cu mucuri de tigara, scrii alfabetul cu fire de iarba sau incerci sa prostesti o pisica sa vina la time. Pana la urma nu te alegi cu nimic, iti dai seama ca ai stat in zadar la coada aceea imprastiata pe doua strazi, dar ramai relaxat... ramai relaxat si iti continui drumul.
Iar daca ai invatat ceva astazi... acel lucru e: sa nu iti amani niciodata treburile, in mod sigur a doua oara nu le faci mai bine.
Nu am timp. E o perioada aglomerata acum, am nevoie de ganduri serioase, nu vreau sa imi pierd noptile, zilele, minutele cu imaginatia care merge mult prea departe de fiecare data. Ma transform pentru 2 saptamani! Ma transform intr-un om cum nu am mai fost... nu mai gandesc lucrurile mici, nu mai stau cu picioarele pe pereti ore intregi fara sa ma misc si sa nu inteleaga nimeni ce fac, nu ma mai hranesc cu inchipuiri, trec la fapte, daca imi doresc cu adevarat.
Asa ca am nevoie de muzica, muuulta muzica, sa ma pot decupla de lumea din jur, sa fiu doar eu intr-un film regizat tot de mine. Am sa mananc pe fuga cate un snitel vechi de doua saptamani din frigider, nu am sa imi fac patul, iar dusurile vor fi de maxim 10 minute. Nu spun decat "Salut" si "Papa" celor care imi sunt in jur tot timpul ca altfel nu ma mai pot opri ore intregi... iar chestia asta am sa o fac prin muzica, doar ea ii exclude pe toti, doar ea ii arunca la mile distanta.
Muzica va fi langa mine cand imi cumpar chifle, painea se strica in dulapul meu, cand scriu articole, cand incerc sa adorm, cand imi spal vasele, cand imi arunc toate pungile si chitantele de pe birou, ca sa mai incap si eu, cand ma incapatanez sa raspund la telefon, cand incerc sa imi amintesc ce naiba am vorbit 3 minute acum cateva ore, pentru ca dormeam si nu mai am nicio idee ce i-am spus celeilate persoane cand am raspuns. Simt vibratii ale muzicii cand ma gandesc ca m-as duce sa inot sau sa uit de mine pe strazi pe role, dar stiu ca nu am timp de asta. Cand intru in dulap si ma enervez ca nu gasesc nimic nou si cand as face curatenie, dar mi-e greu sa ma apuc pentru ca imi ia o eternitateee. Toate toate sunt in filmul meu, toate toate sunt pe muzica, toate toate le-as arunca la gunoi, dar nu pot si nu am timp sa ma lamentez acum.
In clipa asta am nevoie de o bere. De o bere neagra, proaspata si traspirata, iar in frigider am doar doua sticle de iaurt. Asa ca merg la magazin, cu castile in urechi, bineinteles... Trag dupa mine pe toate strazile si pe toate coridoarele pimele acorduri din Coma White (piesa de mai jos), pe care intr-o vreme le auzeam de fiecare data cand vedeam o chitara... gresite, stalcite, iar apoi perfecte.
A incercat orice... dar nu a reusit sa ma scoata din starea aceasta. Sunt in lumea mea perfecta pentru doua saptamani si nu ma poate lua nimeni de aici.
You were from a perfect world A world that threw me away... today
A pill to make you dumb A pill to make you anybody else But all the drugs in this world Won't save her from herself
Atunci cand nu stii ce sa faci, iti traiesti minutul, uitand de trecut si fara niciun gand spre viitor.
Atunci cand esti obosit si simti ca nu mai poti, te duci afara si te uiti direct in soare pentru o secunda.
Atunci cand nu mai vrei sa iubesti, stai in mijlocul orasului si zambesti tuturor trecatorilor gandindu-te la inghetata de vanilie.
Atunci cand simti ca viata e nedreapta, mergi singur intr-un bar si citesti pana nu iti mai simti ochii.
Atunci cand nu ai incredere in tine, porti ochelari de soare portocalii in vazut tuturor.
Atunci cand vezi ca ai pierdut trenul, fugi repede, poate prinzi primul avion.
Atunci cand spui cuvinte mari, privesti omul in ochi gandindu-te ca asta o sa simti toata viata, altfel nu au nicio insemnatate.
Eu visez, zbor, culeg informatii, rad si iubesc in fiecare zi. Nu imi poate lua nimeni asta. Si stii de ce? Pentru ca minutul e cel mai important... daca reactia si gandul dureaza un pic mai mult, e gata, s-a dus totul de rapa.
Cea mai faimoasă opera din toate timpurile a fost scrisă de un tânăr compozitor, Georges Bizet (1838-1875, Paris), cu puţină experienţă pe scena lirică. Se va confirma ca atare după moartea compozitorului şi un sfert de secol de uitare. A fost montată pe scena Opera-Comique în 1893, apoi a avut o versiune în limba italiană, în 1899, rămânând pe afişul teatrului timp de 80 de ani şi bucurându-se de peste 600 de reprezentaţii. (citeste continuarea in ArtAct Magazine)