Pagini

31 martie 2011

Un cuplu ciudat, de Neil Simon

Ce se întâmplă când stai singură într-un apartament şi brusc te trezeşti cu o prietenă pe cap? Şi nu cu orice fel de prietenă, ci una care tocmai s-a despărţit de soţul ei după 14 ani; o prietenă care face curăţenie când e nervoasă, când e agitată, când e supărată. O prietenă care are un meniu special în fiecare zi, o prietenă care îţi stă în spate cu o scrumieră curată când îţi aprinzi o ţigară, o prietenă care se plânge din orice şi se gândeşte tot timpul la soţul care a părăsit-o. O prietenă care se enervează că întârzii 10 minute acasă, că nu vrei să-i mănânci curcanul preparat şi îşi controlează toate gesturile şi mişcările... pe când tu nici nu îţi strângeai ziarele din mijlocul camerei, nu îţi spălai vasele, nu îţi făceai patul, nu lustruiai parchetul… practic, nu făceai nimic, iar acum toate se întorc cu susul în jos, sau, mai bine zis, cu josul în sus. [citeste mai departe in ArtAct Magazine]



Respins

Cand iti doresti ceva foarte mult, cand simteai ca nu putea fi inlocuit cu nimic, ca doar pentru asta traiesti, ca ti-ar putea schimba viata radical, ca te-ai ridica la alt nivel sau ca ti s-ar implini o dorinta dupa ani buni... si totul se destrama in 3 minute imbecile atunci chiar simti ca s-a ruinat totul. Totul totul! Te simti vinovat, te simti cel mai mic om, ca nu esti in stare de nimic, ca nu poti sa invingi, sa te ridici, sa te zbati. Devii brusc transparent! 

Parca raurile incep sa sece, trenul pleaca din gara exact cand sosesti tu, nu mai prinzi loc in autobuz, mancarea la cantina e rece cand ajungi si cainii vagabonzi incep sa te alerge printre blocuri. Totul se intoarce cu susul in jos si e o inorsatura prea mare pentru tine.

Dar il final stii ca va fi bine, trebuie sa cazi ca sa ai de unde sa te ridici.

29 martie 2011

Dimineata devreme

Diminetile sunt reci si urate. Diminetile sunt posomorate si incruntate, friguroase si umede. Nu-mi plac. Dimineata dupa o betie crunta e cel mai mare chin, e cea mai mare durere de cap si cel mai in ceata moment. Dimineata dupa un somn profund ai vrea sa nu mai vina niciodata, dimineata dupa o noapte de sex te face sa te ascunzi sub cearsafuri si sa te gandesti ce naiba fac acum si ce gandeste individu' asta?, dupa o conversatie lunga la telefon iti da fel si fel de ganduri, iar dupa o petrecere e dureroasa cu toata lumina si energia ei.

Dimineata are gust de “trebuie sa ma spal pe dinti”, are ochii umflati, perne murdare cu rimel si par in toate partile (gresite). Dimineata are paturile nefacute, are senzatie de foame si se vede razboiul prin care ai trecut cu tine (sau cu altcineva) aseara. Dimineata te grabeste, te agita, te face sa te ascunzi si te urâţeşte.




Nu-mi plac diminetile, cine naiba le-a inventat?

Zdob si Zdub - Buna dimineata
 
 Asculta  mai multe  audio   diverse

- nu -

28 martie 2011

Linistea orasului trezeste amintiri

E seara, dar e caldut afara... as putea spune ca se anunta o noapte perfecta de primavara. Eu tocmai m-am dat jos din tren, trebuia sa merg spre casa, dar cand am simtit adierea placuta a vantului, m-am lasat dusa cu el. Orasul nu e agitat deloc, de abia daca sunt 3 masini la semafoare.

Am pas vioi, dar nu stiu unde ma indrept. Trag rollerul cu atitudine dupa mine, ascult muzica orasului si imi dau la o parte gandurile negative pe care mi le-a rascolit trenul acela infect. Era aproape gol, doar 4 barbati care jucau carti si-si pasau berea la 2 litri de la unu' la altul, plus doamna controlor care statea plictisita pe un scaun si manca seminte in timp ce se uita la intunericul de afara. Cam atat...

Am continuat sa merg, rollerul parca alerga dupa mine si nu stiu cum s-a facut, dar am ajuns langa Somes. Miscarea si sunetul apei imi dadeau senzatie de racoare, 3 caini se jucau impreuna cu stapanii lor, iar eu m-am asezat pe un bolovan urias. Vroiam sa privesc orasul, sa ma bucur de linistea lui, sa-i ascult ofurile si bucuriile, dar gandul mi-a zburat direct la tine.

Nu te-am mai vazut de ceva timp, nu am mai vorbit, nu stiam ce faci, nu stiam mai nimic si aproape ca ma obisnuiam cu lucrul acesta. M-am invatat sa nu ma mai gandesc, doar sa imi fac mici scenarii singura si sa ma impac cu ele... dar cred ca sunetul apei mi-a soptit numele tau, iar vantul ti-a adus chipul langa mine, altfel nu aveai cum sa apari asa brusc.

Ma gandeam la pozele pe care mi le-ai facut la ultima noastra intalnire, la ce amiaza frumoasa am avut impreuna si cum s-a prelungit pana dimineata. Am ras si am vorbit nimicuri. Am avut si momente intime la care zambesc si acum cand mi le amintesc. Pe la 6 am fost nevoita sa plec si de atunci nu ne-am mai spus niciun cuvant.

Sa te sun? Sa nu te sun? Habar nu am. Parca ma multumeste doar imaginea pe care o am in minte, parca ma multumeste senzatia ultimului sarut, dar mi-ar placea sa-ti aud vocea... Nu, nu vreau. Azi ma daruiesc toata orasului, sunt numai a lui, nu vreau sa il eclipsezi, cum faci de obicei. I-am declarat toata dragostea mea si nu vreau sa il dezamagesc, nu imi place sa il vad trist...

Voi ramane aici pana cand el ma va trimite acasa, pana cand frigul nu o sa ma mai suporte, pana cand se satura de toata mangaierea mea... in noaptea aceasta perfecta de primavara voi face dragoste cu orasul.

Switchfoot - Your Love Is A Song
 

24 martie 2011

O perfecta zi perfecta, Martin Page


Martin Page a devenit celebru încă de la prima sa carte, M-am hotărât să devin prost, publicată în 2001, unde Antoine, personajul principal al romanului, care suferă de boala gânditului, punându-şi toată inteliganta la bătaie, vrea să devină un imbecil fericit.

Cu aceeaşi uşurinţă ca la prima sa carte, Martin Page a smuls un zâmbet publicului şi cu cea de-a doua: O perfectă zi perfectă, aparută cu un an mai târziu. Eroul, puţin ieşit din cotidian, de data aceasta nu mai suferă de boala gânditului, ci are prea multă imaginaţie... este un inadaptat care nu acceptă normalul şi care, de câte ori are ocazia, se sinucide. (citeste mai departe in Art Act Magazine).




Mai multe articole aici

Se pierde undeva... o ea


Azi mi-a aparut in cale. Nu stiu ce cauta aici si nici nu vreau sa ma gandesc acum, imi era dor sa o vad. Statea pe banca, picior peste picior, cu ochelari colorati de soare, pantaloni scurti, par stralucitor si cu telefonul la ureche, ca de obicei. Oh, ce bine ca am iesit sa imi cumpar tigari!

Am venit de la magazin si m-am asezat langa ea. Nu ma baga in seama, era atenta la conversatia ei si radea tot la al doilea cuvant. Eu ma multumeam doar sa ii adulmec mirosul, imi rascolea interiorul si imi dadea sentimente pe care nu le-am mai avut de mult.

Si-a terminat conversatia si s-a ridicat in picioare. Simteam ca vrea sa plece, dar mi-a cerut un fum. A intins capul spre cer si a lasat fumul in bataia vantului, iar eu ii simteam buzele ce au conturat tigara. Daca mi-ar mai fi cerut un fum ar fi gasit filtrul ud, eram incantat de gustul buzelor ei si il savuram, dar stiam ca nu va face asta, tot timpul se multumeste doar cu unul.

Am vorbit aiurea, dar simteam ca nu ma pot opri. Nu vroiam sa plece, dar nu vroiam nici sa o tin langa mine. Nu vroiam sa continui iar cu mii de ganduri cand ajung in casa, sa imi fac scenarii, sa rascolesc amintiri, sa visez la colantii ei negri si la privirea indiferenta pe care mi-o transmitea… nu vroiam toate astea si am ales sa plec. De ce sa o tin langa mine cand simt ca tot timpul se grabeste in alta parte? Dar de ce sa o pieeeerd?

Am imbratisat-o. Nu puteam sa ma abtin, cine stie cand o sa o mai intalnesc si vroiam neaparat sa ii fur tot mirosul putin dulceag de pe gat. Doar el ramane cu mine, ca in rest simt ca am pierdut tot… nu stiu daca pe ea, pentru ca nu am avut-o niciodata numai pentru mine, dar simt ca se duc zilele senine, se duc zambetele pentru nimicurile vietii, noptile albe, cuvintele frumoase, se duce fumul din vant, muzica data la maxim sau conturul vesel al buzelor… toate se duc impreuna cu pasii ei apasati si cu privirea incapatanata care nu se intoarce inapoi niciodata. Isi vede de drumul ei fara sa se gandeasca la cei din jur…

O mai astept pe strada mea, ca eu cand merg si stau in fata geamului ei nu o gasesc niciodata acasa.

DAMIEN RICE - The Blower's Daughter
 
 Asculta  mai multe  audio   diverse

Se pierde undeva... un el


Vroiam sa ii spun stai, vroiam sa ii spun vorbeste-mi, simteam ca am atatea de zis, ca vreau doar sa ii aud vocea dupa toate zilele in care am iesit in calea lui, dar el nu s-a facut vazut.

In acelasi timp vroiam sa-i zbier, sa-i urlu, sa-l intreb de ce dracu’ a aparut totusi. Da, eram acolo pe o banca murdara si asta asteptam, dar imi era mult mai bine sa nu-l fi vazut nici de data aceasta, sa nu-l fi auzit cum am cheama langa el, sa nu-l fi simtit cum imi atinge mana. De ce naiba mi-a iesit iar in cale? De ce m-ai intrebat ce mai fac? De ce mi-ai dat un fum din tigara ta si m-ai obligat sa iti simt urma buzelor lasate pe ea? M-am gandit mult la ele, au un gust aparte, dar era mai bine sa imi ramana numai in amintire, pana la urma le-as fi uitat.

Ma atingea cu privirea lui vesnic rece si simteam ca imi poate citi sufletul, ca imi vede tot zbuciumul interior. In acelasi timp imi vorbea, imi vorbea si punea fel si fel de intrebari; parea interesat de ce exista in jurul meu, desi nu i-am spus niciodata ce e cu adevarat, mi-era frica sa nu o ia la goana. Imi atingea parul, observa schimbarile, imi cerea sa il las sa imi adulmece mirosul, asa cum facea de fiecare data iar apoi spunea gata, hai sa mergem. Asa, bursc… si dispare.

Ii zambesc si imi continui calea. Imi promit ca nu voi mai aparea “din greseala” pe strada asta, ca nu-i voi mai cauta privirea sau urmele ce le lasa dupa ploaie. Ne imbratisam, facem schimb de parfumuri si plec mai departe, dar simt ca pierd iar ceva… simt ca pierd zile, ca pierd nopti, pierd vise, amintiri, sperante, pierd raze de soare, cercuri perfecte de fum, pierd cuvinte, pierd… pur si simplu pierd…

Pierd o parte din mine pe banca aia nenorocita, pe filtrul de tigara si pe pieptul lui, unde mi-a ramas imbratisarea. Pierd si stiu unde pot sa ma regasesc, dar nu ma mai intorc, nu vreau sa ii iar indiferenta...


Hooverphonic - Mad About You
 
 Asculta  mai multe  audio   diverse

21 martie 2011

Blocati pe doua scaune inalte


Am stat in pub-ul asta 2 ore si m-am plimbat aiurea cu o bere in mana in speranta ca am sa o intalnesc. Nu stiam ce vroiam sa ii spun, nu stiam ce reactii sa am, doar vroiam sa fie langa mine, sa o simt aproape, sa ii zaresc privirea, sa ii savurez zambetul, sa imi atinga mana atunci cand vrea sa imi spuna ceva interesant sau sa povestim lucruri marunte si neimportante.

Am stat doua ore, am discutat cu lume cunoscuta sau mai putin cunoscuta, dar cu ochii eram tot in 7 directii, dupa ea. Intr-un final a aparut si era exact asa cum ma asteptam. Frumoasa si cu atitudine in bluza ei rosie. Muzica parca se oprise si toata lumina se invartea in jurul ei. Era inconjurata de 3 prietene, radeau toate in hohote si aveai impresia ca nici nu vor sa mai intalneasca pe cineva. Sa fie doar ele 4… si atat!

Stiam ca nu am nicio sansa asa ca m-am dus la bar sa mai imi iau o bere si sa imi vad de gandurile mele. Imi era mai bine sa ma fac ca nu o vad, decat sa vad cum nu imi da nicio atentie. Imi era groaza si sa imi intorc privirea in sala… dar spre surprinderea mea, cand incepusem sa ma invat cu ideea ca am sa plec acasa exact asa cum am venit, imi pune cineva mana in cap si imi striga la ureche “Heeeeeey, nu ma asteptam sa te vad aici”. Ea era si avea un zambet incantator.

De atunci nu mai stiu cum a trecut timpul. Cred ca am stat 4 ore nemiscati de pe acele scaune inalte. Lumea se invartea in jurul nostru, sticlele si paharele tot apareau si dispareau din faţa noastra, muzica rasuna continuu si ridicam mainile spre boxe la piesele care ne legau de trecut. Unde sunt prietenele ei si de ce prefera sa stea cu mine in loc sa mearga si sa danseze cu ele… sau ce face de obicei!? A fost un scurt gand, dar l-am dat deoparte repede, ma bucuram de prezenta ei.

Imi placea sa o ascult vorbind, imi placea sa privesc cum isi schimba ba dreptul peste stangul, ba stangul peste dreptul, imi placea sa vad cum ii aluneca bluza rosie de pe umarul cafeniu, cum isi lasa capul pe spate cand rade, cum rupe etichetele de la fiecare sticla, cum imi aranjeaza cerceii sau suvitele de par care considera ea ca nu sunt la locul lor.

Nu am asteptam la nimic din toate astea, nu ma asteptam sa iesim impreuna de acolo, nu ma asteptam sa iesim de mana, nu ma asteptam sa mai umblam prin ploaie inca o ora prin parcuri parasite… si sincer sa fiu nu ma asteptam nici sa se urce intr-un taxi si sa dispara in cateva secunde din faţa mea. Parca fara sa realizez, fara sa imi dau seama cum am ajuns sa stau singur in mijlocul trotuarului.

Vroiam sa dau timpul inapoi si sa opresc totul in loc, sa fim iar in bar si sa ne blocam in acea clipa… sa dezbracam sticlele de etichete, sa vorbim pana la epuizare, sa ne balansam pe cele doua scaune inalte, sa ne atingem mainile pe furis, sa ne spunem cuvinte magice, sa…. sa…. sa…. Vreau totul inapoi!

Opreste-te clipa, sa pot sa te mai simt inca un veac...

Seven - Opreste-te Clipa
 
 Asculta  mai multe  audio   diverse

14 martie 2011

4 la numar

Eu am avut 4 iubiri: una puerila, una intensa, una secreta si o idila. Cu fiecare m-am simtit foarte bine si pe toti i-am iubit… cateodata chiar pe 2 in acelasi timp, dar asta e alta poveste pe care nu o intelege nimeni nici acum.

Iubirea puerila a fost prima, bineinteles. Totul era asa simplu si frumos. Venea in fiecare zi dupa mine acasa si ma conducea inapoi. Ne plimbam prin tot orasul fara sa ne dam seama cum trec orele pe langa noi. Vorbeam despre toate minunile pamantului, ne sustineam unul pe celalalt, zambeam cand ne tineam de mana si tremuram cand ajungeam in parc si ne mai dadeam cate un sarut scurt. Nu ne-am certat niciodata, dar pana la urma s-a terminat totul pentru ca am crescut diferit... si fiecare si-a urmat calea proprie.

Iubirea intensa a tinut cel mai mult, de aceea am si numit-o asa. Aveam momente in care simteam ca o sa tina toata viata, ca nu o sa mai intalnesc pe nimeni asa… si aproape ca ma speriam de sentimentele mele, dar m-am lasat dusa de val si am profitat de fiecare moment. Acolo am invatat cele mai multe, am spus si am facut multe rele si multe bune, multe tampenii de care radeam in hohote de fiecare data cand ne aminteam si incercam sa petrecem cat mai mult timp posibil impreuna.

E drept, atunci si-a facut aparitia si iubirea secrata, dar am reusit sa o tin ascunsa atat de bine incat nici acum cand a disparut nu stie nimeni de ea. Nu a durat mult. Vreo 3 saptamani, dar 3 saptamani pline, in care nu mai stiam cum sa ma impart… aproape ca explodam din cauza atator sentimente si pana la urma am simtit cum ma obosesc psihic. O tineam asa usor, nu ne complicam, era doar pentru distractie… ca daca am fi intrat in prea multe detalii despre vietile fiecaruia nu mai puteam sa o tin ascunsa. S-a terminat si iubirea secreta… nu putea tine la infinit, plus ca incepeam sa ma simt putin vinovata.

Idila a aparut brusc. Nu ma asteptam. Dar doar asa puteam sa ies din iubirea intensa ca altfel stiu ca ar fi fost si acum aici, langa mine. Aveam nevoie de schimbare, nu vroiam sa ma mai simt vinovata pentru lucurile pe care le fac asa ca idila a picat la ţanc :) 

Lucrurile au evoluat mult mai repede si mult mai bine decat credeam. Incepeam sa nu mai pot respira de fericire, simteam in fiecare zi ca mai am un pic si explodez, ca viata nu poate merge asa la nesfarsit, ca numai mie mi se intampla toate bucuriile din lume si pur si simplu eram orbita de tot ce era in jur. Normal ca atunci cand ajungi pe pisc numai in jos mai poti sa mergi, ca inca nu am invatat sa zbor, chiar daca aveam impresia ca fac asta zi de zi.

In clipa in care am simtit ca tot cobor am incercat din rasputeri sa revin, dar parca cineva ma apasa pe umeri si nu am reusit. Nu stiu cum si nici de unde, dar a aparut iar iubirea secreta, era aceeasi.  Era la fel de minunat cum mi-l aminteam si relatia noastra, daca se poate numi asa, a continuat de unde a ramas. Nu stiu daca incepeam sa urc iar spre pisc, dar cel putin nu ma mai tinea nimeni de umeri. Ne distram incredibil de bine si ma facea sa mai uit de sperantele pe care le aveam de a ajunge iar pe pisc. Problema e ca am uitat de tot de ele si i-am spus idilei “Adio, imi pare rau, dar nu mai pot ajunge in varf” . Am ramas cu iubirea secrata… care nu mai trebuia sa fie secreta daca era singura asa ca am renuntat si la ea, nu vroiam sa isi schimbe statutul sau sa se schimbe intru totul.


Acum nu mai am nevoie de nicio iubire si nu mai e nevoie sa ma inteleaga lumea cum pot iubi doua persoane il acelasi timp… mie mi se pare foarte simplu si ca se intelege din ce am povestit anterior. E iubirea intensa langa mine, normal ca o iubesc, dar cand apare iubirea secreta si ma aduce in al 9-lea cer in fiecare zi cum sa nu o iubesc si pe ea… pe fiecare il iubeam in felul lui, niciodata nu aveam aceleasi sentimente. Iar cand am trecut de la cea intensa la idila era clar ca imi vibra stomacul pentru amandoi, nu puteam sa trec asa repede peste, iar idila, cum am spus, ma facea sa explodez.

Acum intelegeti? Pentru mine e foarte simplu. 
Acum i-am eliminat pe cei 4 din jurul meu, dar ii iubesc pe toti, serios! Sunt minunati, iar cand ii zaresc pe strada imi vine sa le sar in gat si sa nu ii mai las niciodata :)

12 martie 2011

Fara titlu

Nu rupe firul unei prietenii, caci chiar daca il legi din nou, nodul ramane.
Octavian Paler


10 martie 2011

Everybody goes away... in the end


Nu ne mai intalnisem de o gramada de vreme… de cand ne-am spus adio azi vara dupa mii de imbratisari si lacrimi varsate. Ne-am impus sa nu ne cautam, sa nu intrebam unul de altul, sa nu  umblam in locuri comune… pur si simplu sa ne traim viata, sa mergem pe cursul ei si sa vedem unde ne duce.

La inceput ma gandeam mult la el, la ce face, la ce am fi facut noi in acea duminica insorita sau in dimineata de marti vesnic posomorata… dupa aceea mi-am dat seama ca pot sa imi umplu timpul si cu altceva mai bun. Ca pot sa am ganduri noi, ca pot sa umblu pe strada zambind fara sa ma gandesc la trecut sau ca pot sa fac lucruri pe care mi le doream demult asa ca am incercat sa imi scot orice gand trecut din minte si sa privesc cu ochii larg deschisi catre viitor. Si cred ca am reusit. Da, chiar am reusit!

Nu stiu acum cum se face, dar il intalnesc aproape in fiecare zi. Ba in parc, ba pe strada, ba in magazine, ba atunci cand alerg, habar nu am, dar imi apare tot timpul in cale. Mai grav e atunci cand il vad in faţa facultatii, in faţa caminului, in locurile mele preferate din oras… ma urmareste? Si… ce urmareste?

Imi place sa ii intalnesc privirea, sa ii ating mainile, sa ii vorbesc asa cum ii placea lui… dar apoi merg mai departe fara niciun sentiment. Simt cum sta in mijocul trotuarului si ma urmareste. Imi urmareste pasii, unduirea corpului, firele de par pe care mi le misca vantul… ma atinge cu privirea lui pana reusesc sa dispar in multimea oamenilor. Atunci mai face doi pasi spre mine, parca ar mai vrea sa imi zica ceva, dar isi da seama ca e prea tarziu. Iar eu merg fara sa imi intorc privirea, fara sa schitez o miscare, o grimasa… nimic.

Ce ai facut cu mine? In ce m-ai transformat? Unde-mi sunt toate sentimentele? Unde mi-e trecutul? Vreau sa iti sar in brate cand te vad, sa imi aduc aminte cum faceam altadata, sa nu iti mai dau drumul la mana, sa-ti tin obrajii in palme… eu stiam cel mai bine ce iti placea. Am fost sigura ca asa voi reactiona cand te voi revedea, am fost sigura ca sentimentele mele vor fi tot acolo, dar uite ca nu mai pot. Mi-au disparut. Le-am ascuns atat de bine incat nu mai pot sa dau de ele oricat le-as cauta.

Nu mai simt nimic. As vrea sa-mi fie dor, as vrea sa am fiori cand te zaresc, sa ma gandesc la tine inainte sa adorm sau cand ma fac cu crema de vanilie, dar nu pot. Nu mai simt nimic.

In schimb, stii ce imi place cel mai mult? Cum imi spui numele. As putea sa sau toata ziua sa te ascult. Nimeni nu il mai pronunta asa ca tine. Nimeni nu imi articuleza asa fiecare litera si nu le amesteca intre ele cum o faci tu. Pronunta-mi numele, te rog, inca o data. Striga-ma pe strada, urla dupa mine… poate te vor auzi si sentimentele mele ascunse si vor iesi la saprafata. Pronunta-mi numele, te rog. Inca o data. Inca o data

 What have I become?
My sweetest friend


I will let you down
I will make you hurt

9 martie 2011

Unu' mai interesant

Candva, in anii trecuti...

Exista un el si o ea. Se cunosteau doar de vreo 2 luni. Vorbeau destul de des, generalitati, nu intra niciunul in viata celuilalt. Isi cunosteau hobby-urile, obiceiurile, moduri de petrecere a timpului liber, dar toate acestea pentru ca si le povesteau, nu se descopereau singuri. Se mai si intalneau… cel mult o data pe saptamana; si atunci aveau un loc secret al lor, sub un copac mare pe o strada laturlnica, unde nu prea circula lumea. Obisnuiau sa se intalneasca noaptea si stateau acolo pana dimineata cand fiecare trebuia sa fie iar in patul din care s-a furisat.

Chiar dupa 2 saptamani dupa ce s-au cunoscut s-au inteles sa faca o nebunie. Sa fuga de 1 mai la mare fara sa dea de stire nimanui. Sa plece pur si simplu. Au râs la ideea asta, dar nu au mai discutat pentru ca nu credeau in ea.

Sosise momentul. Era 1 mai, la miezul noptii, cand era tren spre Mangalia… si culmea, fara sa isi zica nimic s-au intalnit in gara. “Eh?! Esti in stare?” a intrebat-o el. “Pai daca tot am ajuns pana aici…”, i-a raspuns fata. Nu era mare lucru sa fugi pana la mare, problema tinea de toate persoanele pe care le lasi in urma, de toate planurile pe care ti le-ai facut cu gasca si cate si mai cate, iar tu dispari asa, pur si simplu…

S-au urcat in tren, radeau in hohote, nu le venea sa creada ce fac. Au dormit in fund, inghesuiti unul langa celalat, 10 ore pana la mare… Era 9 dimineata si au inceput sa le sune telefoanele. Era de mers la iarba verde si ei erau disparuti. Ce sa faca? Mai bine sa raspunda acum cat mai sunt in tren sau cand sunt deja cu picioarele in nisip?

Au iesit pe hol si au inceput conversatiile: “Stii, intr-o ora ajung la mare, scuze ca nu ti-am spus… dar” apoi din celalat colt al ţării se aude “tampitule”, “nenorocito”“cum ai putut?”, “cu cine esti?” si uite asa si-au dezamagit prietenii care aveau sa nu-i mai ierte niciodata.

Ei erau fericiti, cumva au ajuns si pana in Vama si de acolo nimic nu mai conta. Vantul batea, iar ei s-au trantit morti pe nisip… ca sa priveasca cerul de primavara. S-au aruncat in mare, soare, vant, frig, nisip lipit de haine, dar cui ii mai pasa. Erau impreuna departe de restul lumii si ascultau sunetul marii.

In nopatea aceea si-au facut foc pe plaja, apoi si-au gasit un loc mai restrans care sa ii pazeasca putin de frigul de afara, doar amiaza urmatoare aveau tren inapoi. Au petrecut cea mai frumoasa noapte din viata lor. Au vazut soarele portocaliu cum iese din mare si si-au declarat dragostea unul celuilalt. Stiau ca acasa toti o sa-i priveasca urat, ca nu o sa le mai vorbeasca, dar nu mai conta, se aveau unul pe celalat si erau fericiti.

Ajunsi acasa s-au inteles sa se intalneasca tot la locul lor in noaptea urmatoare, cu toate ca nu mai aveau acum nimic si nimanui de ascuns, iubitii lor (fostii, de fapt) le-au spus ca nu mai vor sa auda de ei nicioata.

Ea a ajuns la timp si il tot astepta, il tot astepta. S-a facut dimineata si el inca nu venise. A doua zi a incercat sa de-a de el… prin telefon, prin prieteni, orice… si niciun raspuns. Timp de o luna a mers in fiecare noapte la locul lor secret si il astepta, dar nu a mai aparut.

Iubitul nu-i mai vorbeste, prietenii din grup sunt dezamagiti si multi considera ca a fost tot timpul cu doua persoane si ca nu o sa se schimbe niciodata. Adica a ramas singura.

Au meritat toate astea doar pentru doua zile de extaz?

7 martie 2011

Iepurele sare... din baie


Un pic ma simt vinovata pentru ce am facut, nu a fost cel mai frumos lucru din viata mea, recunosc. Ma gandesc la amandoi in fiecare zi (la Andrei si la Vlad), ma gandesc la toate clipele frumoase, la rasetele care nu se mai sfarseau si imi aduc un zambet pe faţă, dar apoi imi dau seama ca nu mi-e rau deloc nici singura, eu ma asteptam sa fiu “pedepsita”. Ies cu fetele, facem party-uri, povestim pana la 5 dimineata, cunosc multi oameni noi, primesc invitatii in oras si nu mi-e groaza sa le accept. Imi speriu prietenii la cate telefoane le dau, alerg in fiecare seara si ma ocup mai mult de mine, ca parca ma uitasem in ultimul timp.

E drept, nu sunt obisnuita sa nu fiu intr-o relatie, dar am observat ca atunci cand esti singura umbli peste tot cu ochii larg deschisi, esti receptiva de fiecare data la nou, iti tii spatele drept, parul aranjat, frumos mirositoare si hainele nu le mai trantesti pe tine asa, pur si simplu. Cand esti singura simti nevoia sa te faci remarcata, sa te faci vazuta…apoi alegi tu ceva sau doar treci mai departe.

Nu trece mult timp, mintea ti-e limpede, nu ai nicio grija, nu ai obligatii sau grija celui de langa tine; esti libera intr-un spatiu imens si iti place. Mai trece o zi si habar nu ai de unde poate sari iepurele. Eh, din baie de data asta.

Eram acasa, in portocalia mea camera de camin… in pantaloni colorati care nu ma caracterizeaza deloc si un maiou negru putin largut. Ma duc in baie sa ma spal pe maini pentru ca urma sa mananc si… si apare un tip. Un tip pe care nici nu l-am bagat in seama, nici nu l-am privit, dar ne-am salutat asa cum fac doua persoane necunoscute care se intalnesc intr-un spatiu restrans.

Eu imi vedeam de spuma de pe maini, dar simteam cum ma priveste fix. Nu trec doua secunde si ma abordeaza cu fel si fel de intrebari… pareau logice si la locul lor, dar nu stiu daca era chiar interesat sau ar fi inventat orice in clipa aceea. Nu are importanta, cert e ca atunci cand a inceput sa vorbeasca si mi-am ridicat si eu privirea dând de doi ochi imensi negri… mi s-au inchis usor urechile, lumina nu mai avea intensitate in jur, simturile nu mai imi raspundeau la cereri. Habar nu am ce i-am balbait inapoi, parca vorbea continuu, dar nu am auzit mai mult de “si eu___ca am reusit____in faţă______3 zile__da_____si chiar mi-a___eu__nenorocitii aia___nu mai st___tu?” ceva de genul ăsta, in timp ce se spala si el pe maini, mai mult decat era necesar, precis.

Nu stiu ce am raspuns, dar pana la urma am incetat amandoi cu procesul de apa-sapun, apa-sapun, apoi iar apa-sapun, apoi iar apa si iar sapun. Gata. Am zis ciao – pa si vrea sa plece. Face un pas si se intoarce… “Ah, Andrei!”. “Imi pare bine”, i-am raspuns si ne-am lipit mainile inca umede. Andreeeeei? Nu pot sa cred… de abia am scapat de Andrei din autobuz, cel care mirosea extraordinar, chiar am crezut pentru o clipa ca e el, ca s-a intors la mine, dar pe acela nu-l chema Andrei, asa l-am numit eu, nici macar nu ii stiu numele adevarat, am refuzat sa il stiu, acum a venit adevaratul Andrei. Am vrut sa ii spun “te astept de atata timp, idiotule!” si simteam ca nu mai pot sa ii dau drumul, dar incepeam sa aratam aiurea… am zambit stramb si am luat-o fiecare in directia opusa.

In clipa in care am iesit din baie si am intrat in camera mai aveam zambetul stramb pe buze, dar am uitat complet momentul. Mda, complet. Pana cand m-am pus in pat sa dorm. Deja aveam numai flash-rui in minte. Flash-uri peste flash-uri. Ii vedeam parul lungut si burzulit pana la umeri, ochii aceea patrunzatori ca doi carbuni proaspat stinsi, barba deasa tunsa scurt care ii acoperea jumatate faţa. Ii vedeam bobita neagra din ureche, mainile pline de sapun si vocea care ma lovea continuu, dar nu intelegeam nimic. Tot aparea si aparea, iar eu vroiam sa-l mai intalnesc, vroiam sa-i vobersc, sa ne mai spalam o data impreuna pe maini si m-am gandit toata noaptea la cum o sa-l intanesc pe hol si o sa ii soptesc: “Maine seara la 8 ma gasesti in oficiu, fac macaroane cu branza”. Sa stam acolo ore integi si sa uitam de restul. Sa nu vorbim despre vietile noastre, doar generalitati. Sa fie ca si cu Andrei din autobuz, numai ca pe acesta chiar il cheama Andrei… asa ca o sa-i spun Marius. Da, Marius. Iar el o sa-mi spuna Mădălina. Marius si Mădălina, perfect!

Dar din pacate, nu l-am mai intalnit nici pe hol, nici in baie, nici afara la tigara, nici in sala de lectura, nici pe strada, nici in baruri, nici in parc… nicaieri.

Unda naiba esti, Mă?

VA - RocknRolla - Such a Fool
 
 Asculta  mai multe  audio   diverse

5 martie 2011

Singura.


Cand esti intr-o relatie te gandesti cateodata ca nu ai suporta sa fii singura, ca ai avea mereu nevoie de cineva langa tine… sa te sustina, sa iti asculte ofurile, sa te tina in brate, sa iti respire in par… nu stii cum ai reactiona fara toate astea.
Cand esti singura te gandesti ca nu are rost sa te implicit intr-o relatie, e mult mai bine sa mergi in baruri fara sa stii pe cine o sa intalnesti (sau daca o sa intalnesti), sa poti sa stai sa citesti fara sa iti sune telefonul, sa nu trebuiasca sa tot spui cuiva ce ai facut azi sau de ce te-ai culcat la ora 2 si nu trebuie sa zambesti cand tu nu ai niciun gand care sa te faca sa zambesti.

Eh, ideea e ca te obisnuiesti destul de repede in oricare din situatii ai fi. Am plecat si am lasat in drum doi tipi, fara sa le dau nicio explicatie. Am crezut ca o sa ma gandesc toata noaptea la asta, ca nu am pretuit nimic din ce am avut, ca acum nu o sa mai gasesc astfel de oameni, ca toti o sa imi stie trecutul si o sa le fie “frica” de mine. Nu. Am venit acasa, m-am urcat in patul meu suspendat, am luat cartea galbena din biblioteca si am inceput sa citesc asteptand (sperand) sa imi sune telefonul. E drept ca nu eram foarte atenta la ce citeam pentru ca nu imi venea sa cred ca am facut si e drept si ca nu mi-a sunat deloc telefonul si asta m-a deranjat putin… dar am adormit pana la urma.

Dimineata m-am trezit cu zambetul pe buze, ma simteam fresh, fresh si eliberata. Aveam 3 mesaje. Probabil ca s-au imbatat si s-au gandit sa ma injure putin. 1. “Cine naiba esti, pi**a nebuna?”, 2. “Cum ai putut sa imi faci asa ceva? Eu am avut atata incredere in tine, cred ca de aia s-a ajuns aici. Eu te iubesc, iti dau libertate si tu asa o folosesti?! Nu stiu ce sa fac, nu inteleg nimic, trebuie sa vorbim”, 3. “Cand ai de gand sa ma suuuuuuni?”, asta era de la mama, uitasem in seara aia de ea.

Fiecare mesaj in parte m-a facut sa zambesc. Nu am avut batai mai abundente de inima, nu mi s-a taiat respiratia, nu mi-a venit sa ma sufoc, nu am inceput sa transpir, nu m-am inrosit in obraji, nu mi s-au racit urechile… nimic. Chiar au reusit ăştia doi oameni sa imi opreasca orice sentiment? Chiar pot sa imi vad in continuare de lucruri fara sa am nicio remuscare? Mi-am oprit sentimentele din suflet sau mintea mi le-a cenzurat pe toate ca sa nu sufar? Nici eu nu inteleg nimic.

Bineinteles ca m-a sunat Vlad, am vorbit o ora la telefon, imi explica toate sentimentele pe care le-a ascuns pana acuma, era suparat pe mine, spunea ca nu poate sa ma ierte, dar vrea, ca el ma iubeste, ca ii pare rau, dar cum am putut sa fac asa ceva. Ca nu mai are incredere in mine, dar ma vrea langa el, ca trebuie sa ne intalnim, trebuie sa ma vada, trebuie trebuie trebuie dar dar dar... 
In schimb, Andrei nu a dat niciun semn. L-am sunat eu, trebuia sa aud macar o injuratura la telefon, ce fel de barbat e el? Nu m-a injurat, dar mi-a zis ca nu vrea sa ma mai vada niciodata si ca nu o sa mai circule cu 30. Ah, iar parfumul acela grozav l-a aruncat in strada in noaptea aceea. Pacat, nu am apucat sa il intreb ce marca era. 

M-am mai intalnit cu Vlad de cateva ori, tot ma lua in brate, mai incerca sa ma sarute, ma scoatea la masa, vroia sa mergem la concerte, la ceaiuri… am mers o vreme, era ok, dar tot vedeam o dezamagire in ochii lui si nu am mai suportat. Oricum, nu aveam nicio traire, ce rost ar fi avut.

Gata, nu ii mai vreau pe niciunul! Acum sunt libera si mi-e bine.

Robbie Williams -Freedom
 
 Asculta  mai multe  audio   diverse