Pagini

11 octombrie 2012

Carouri conturate


"Am sa iti scriu" am strigat dupa el,
dar trenul care isi anunta plecarea
nu l-a lasat sa imi auda glasul.

Vroia sa para relaxat,
dar mintea ii zbura doar la acele ceasului,
incerca sa le incetineasca,
sa stea in loc pentru cateva minute,
trebuia neaparat sa prinda acel tren,
trebuia...

Inima ii era tot mai accelerata
dar camasa verde ii dadea o alura fireasca.
Fireasca, dar din alta lume.

O lume cu miros de ceai negru,
ceai negru cu lapte si un pliculet de zahar brun.
O lume pe care a schimbat-o,
o lume in care a aruncat clasicul troller cu roti cauciucate
pe un rucsac rosu in forma de viata petrecuta la munte,
iar jerseul cu nasturi mici si de culoarea introvertirii
a fost inlocuit cu carouri care se cer conturate.

"Daca pierd trenul... vorbim"
mi-a aruncat in buzunar
schitand un zambet pentru prima data adevarat.
Am fugit dupa el,
trebuia sa-i vorbesc, eu nu aveam nevoie de conditii
dar dupa ultimul fluier
n-am mai reusit sa-l prind din urma.

As fi vrut sa fiu o bucata de praf
lipita de geamul gros al trenului,
sa-l privesc cum trece granita.
As fi vrut sa fiu tejgheaua receptionistului
sa iau cele 6 carti impachetate stangaci
intr-o punga ieftina
si sa ma ascund in lumea lor.

Mi-a adus noroc fara sa stie.

Zambetul nefiresc nu mai are ce cauta in viata mea,
trollerul mutat dintr-un apartament in altul
din cauza lipsei de cazare
s-a transformat in cateva ore intr-un pat etajat de camin.
Cheile care nu imi apartineau
s-au transformat in privelistea clujului
de la etajul 8
iar bluza purtata de 3 zile
si-a gasit alti prieteni in masina de spalat.

Daca nu prindea trenul… vorbeam.



Incoltirea peretilor verzi




Ti-as scrie,
ti-as scrie poezie,
dar mi-e teama ca nu voi primi niciun raspuns.

Ai plecat cu un
"La revedere, domnisoara."
"La revedere, domnul meu"
as fi vrut sa-ti spun.

Viata poate fi pastrata
in cateva clipe
in cateva ore,
in cateva vorbe si...
intr-un abur mare de alcool.

"La revedere pentru totdeauna"
trebuia sa-ti spun.

Oh, de-ai fi raspuns macar unui mesaj...
intalnirea nostra ar fi fost altfel,
nu ne-nconjurau sute de perosane,
nu ti-as fi contrazis fiecare cuvant.

Dar buza ta de sus se doarea atinsa,
buza ta de sus se doarea atinsa de aratatorul meu,
pentru a fi obligata sa taca,
ii placea incoltirea intre peretii verzi.

Taci,
nu mai spune niciun cuvant.
Te rog,
priveste-ma in tacere,
priveste-ma si repeta acele trei cuvinte,
aveau un accent coplesitor intre alte vorbe
nesemnificative.

"Pur si simplu, nu am putut..."
mi-ai spus cu ochi uriasi
imi erau atat de familiari.
Erau atat de calzi si cruzi,
atat de negri si blanzi;

Am inteles mult din acea privire;
atat de mult incat trebuia sa fug.

*
Te faceai nevazut
doar pentru a starni jocul.
Te faceai nevazut,
apoi aruncai vorbe care stiai ca ma tin acolo.

Am asteptat sa-mi scrii
si nu mi-ai scris.
Am asteptat sa pleci,
dar nu ai plecat
... in acele 3 ore intarziate.
 Avionul tau era abia a doua zi.

Trebuia sa pleci,
astfel nu puneam totul pe seama lui Bachus.

Eu am vrut sa plec,
dar nu m-ai lasat.
Mi-am tradat prietenii,
dar am continuat sa-ti vorbesc.
Le-am intors spatele,
dar am preferat sa te ascult.

Aveam nevoie de acele doua ore...
Oho, de-ai sti de cand le asteptam!

Trebuia sa fug,
dar ceva m-a retinut langa tine,
langa vorba ta bine articulata,
langa sifonatu-ti tricou
langa buza de jos.

Trebuia sa fug.
Trebuia sa fugi.

La revedere, domnul meu.