Azi m-am simtit neputincioasa si am plans ore intregi, nu mai puteam sa fac nimic altceva acum. I-am promis prietenia mea pe veci, i-am promis ca o sa fiu tot timpul acolo cand are nevoie, i-am promis ca ii daruiesc cuvinte si ascultare in orice moment din zi sau din noapte... si uite ca atunci cand trebuia sa ofer o imbratisare eu nici macar nu am raspuns la telefon. I-am promis, i-am promis si apoi am disparut, acum cum pot sa ma mai uit in ochii lui?
Am fost neputincioasa, dar am incercat sa imi repar greseala, atat cat am putut. Am incercat sa fiu aproape, sa nu ma mai gandesc la "lucrurile importante" pe care le am de facut, ci sa ma daruiesc toata altcuiva... sa ii ofer o imbratisare, o mana calda pe picior care sa ajunga la suflet, o privire blanda... sa ofer siguranta, un zambet si saruturi inocente de care profitam amandoi.
Am vrut sa dau timpul inapoi, nu am reusit. Dar m-am dus in locul acela unde ar fi trebuit sa fiu alaturi de el, in locul unde trebuia sa raspund la nenorocitul de telefon, m-am trantit pe jos si acolo am ramas, pana noaptea tarziu. Ma gandeam la el, ma gandeam la noi, la caldura pe care am simtit-o cand l-am imbratisat si speram ca am reusit sa o transmit. Stateam pe jos, in frig si am inceput sa scriu mesaje aiurea, eram vulnerabila...
Dimineata m-am speriat de ultimele cuvinte scrise, m-am speriat de mintea mea, de reactii, dar ma bucur ca au ajuns in celalat telefon.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu