Pagini

11 noiembrie 2012

Şi aşa ne-am trezit cu "ciobanul" mort...


Când eram în clasele primare mergeam la orice spectacol pentru copii din orasul meu natal. Nu ştiam despre ce e vorba, cine joacă, ce piesă e, ştiam doar că atunci când doamna învăţătoare întreabă "vreţi să mergem la..." nu trebuia să termine întrebarea şi eu pregăteam un “da” mare şi răspicat.

Am fost la toate spectacolele de teatru şi eram foarte entuziasmată. Îmi plăcea la nebunie să margem în turmă (careu, de fapt) de mână câte doi până la Casa de Cultură, iar dacă nimeream şi stăteam şi lângă Bogdănel era perfect. Totuşi, exista o problemă: adormeam după primele 5 minute şi mă trezeam în ultimele 5. Nu ştiu dacă era plictisitor pentru mine sau dacă eram greu de impresionat… oricum, eu vreau să cred că eram într-o stare maximă de relaxare şi atunci puteam adormi liniştită.

Au trecut cei 4 ani şi am ajuns în gimnaziu. La fel aveam "da" pentru toate, de ce s-ar fi schimbat? Doar că acum adormeam după prima jumătate de oră şi la sfârşit nu mă mai trezeam. Noroc că era tot timpul Marius, colegul de bancă, lângă mine să mă piţige, să râdă de mine, apoi să îmi povestească până acasă despre ce a fost vorba, că doar trebuia spus la părinţi, nu am dat banii degeaba.

Aşadar, din 8 ani de zile (hai să le spunem 6), eu din sala de spectacol mai ţin minte nişte licurici verzi şi albaştri care se plimbau în clar-obsurul scenei, ceva film cu elicoptere şi că a zis doamna învăţătoare ceva de Caragiale. Atât. Dar eram mândră de mine că nu am ratat nimic.

Ajunsă în liceu, parcă am început să fiu conştientă de propria persoană, de lucrurile pe care mi le doresc şi am continuat să merg la spectacole, însă, din păcate, erau din ce în ce mai puţine. Acum noi eram cei care făceau spectacolele.

Casa de Cultură avea în jur de 400 de locuri. Ieşeam cu profesorii mai repede cu o oră de la şcoală, iar în sală nu puteai să arunci nici un ac de gămălie. Câte doi pe un scaun, în picioare pe lângă pereţi, pe jos pe scări, toată lumea avea o dorinţă imensă de cunoaştere. Asta până la ora 14, când trebuiau să se termine şi cursurile. Apoi, parcă era un lup ce stătea la pândă şi tot mai mânca câte o "oaie".

Era festivalul de scurt metraje "Tres court". A ţinut în jur de ora 16 când... în aplauze stângace am ieşit 30 de oameni din sala de spectacol. Nu-mi venea să cred. Acum eu aveam o dorinţă nemărginită să fiu acolo, să văd, să cunosc; parcă voiam să recuperez cei 6 ani aţipiţi pe scaunle verzi şi incomode, dar rămăsesem doar câteva oi.

Festivalul avea sesiunea de scurt metraje internaţionale seara, de la 18. Într-o agitaţie continuă, am mâncat, mi-am făcut problemle la mate, două de info (dar le-am lăsat baltă pe motiv că-mi dau eroare şi nu găsesc cauza) şi am fugit înapoi la filme. Ca să vezi... lupul mâncase toate oile. Erau 4 băieţi în faţă la "butoane", două fete care râdeau continuu în rândul 5 şi... eu cu ochii mari şi disperaţi că nu ştiam pe ce scaun să mă aşez.

Nu mi-am putut recupera anii dormiţi în clasele primare, pentru că ciobanul nu şi-a luat puşca şi nu s-a întors cu lupul mort. Lupul a continuat să mănânce oile, iar când s-a săturat s-au mâncat între ele, prin anturaj, dar, cum zice şi balada, ciobanul tot după lup alerga.

De atunci, în clasa a X-a eram, nu făceam altceva decât să visez la faimosul Cluj pentru că ştiam că acolo ori lupii sunt mai blânzi, ori oile mai rapide. Noi rămăsesem doar cu spectacolele organizate de noi, de licee, nu mai venea nimic din afară, nu mai prezenta nimic interes.

Casa de Cultură e părăsită acum, iar cinematograful nu mai rulează filme pentru că vineri seara erau 15 tineri înăuntru (care ieşeau după o oră afară pentru că se făcea enorm de frig) şi s-a transformat în Casă de Cultură, sală de spectacole pentru şcoli, sală de concerte şi tot ce se poate. E drept, are mai multe scaune şi sunt mai catifelate, dar pentru ce? Pentru cine?

Acum sunt la Cluj şi în sala de teatru mă simt cel mai bine. Poate vă povestesc data viitoare şi de ce. Teatru, teatru de club, festivaluri de film, concerte... toate îmi aparţin” şi am şansa să mă bucur de ele în orice zi.

Ei lupule cum ne-ai mâncat tu toate oile... şi tare cred că nu mai are nicio şansă ciobanul să te prindă.

Niciun comentariu: