Am vazut ca traiesti doar pentu a vorbi. Continua, nu as
vrea sa iti tai respiratia. Continua, vorbeste, gandeste, razgandeste-te, dar
azi m-ai calcat pe bataturi. Or fi ele cela mai tari zone, cele mai aspre si
mai puternice, dar de ce mi le-as transforma eu in vanatai; vanataile dor.
M-ai calcat pe bataturi, iar eu am intrat intr-un ignor
total. Total.
Mergeam cu trenul, din nou pe scaunul meu preferat si
savuram soarele rece de afara care se lasa peste bruma alba de pe copaci. Nu
era destul de puternic incat sa o topeasca, dar suficient incat sa simt cum imi
mangaie obrajii.
Am luat toata muzica ce imi statea in brate si m-am hotarat
sa arunc piesa dupa piesa pe geam. Ghici ce s-a intamplat? Cu fiecare sunet
aruncat se mai stergea cate o amintire. Inca una, si inca una, si inca una.
Exact ca in filmul The Eternal Sunshine for a Spotless Mind; il stii, doar e
filmul tau preferat din categoria asta, mi-ai spus-o de atatea ori.
Si s-a mai dus una, si inca una, si inca una.
Recunosc, mi-a fost greu sa o sterg pe ultima. Am
ascultat-o pe repeat de zeci de ori, pana am ajuns la
destinatie. Acum s-a dus si asta, totul s-a dus.
Am crezut ca au disparut toate, dar a aparut una brusc, nu
facea parte de pe aceleasi albume. O ultima piesa care era, de fapt, prima. As
fi vrut sa sa o arunc si pe asta intre sinele de cale ferata din gara, dar m-a
facut sa zambesc… asa ca am dat next si am mers mai departe, zambind,
bineinteles.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu