In memoriam

Unii doar ne-am inchipuit comunismul, altii l-au trait, iar Adrian Paunescu a fost cel care i-a ajutat sa il suporte.

"

-          Mihai, trezeşte-te! E 4:30 şi trebuie să mergi după lapte că iar rămânem fără… iţi ţine tanti Nuţi loc langa ea.

-          Dar de ce nu se duce tata?

-          Taci şi nu mai comenta! El a plecat deja după pâine! Ce vrei să fac, asta e lumea în care trăim...

            Tot aceleaşi lucruri repetate aproape zi de zi şi aceleşi discuţii. Se vor termina vreodată? Ea de ce nu merge după ouă? De ce iese din casă numai când merge cu prietenele la film, cafea sau ceai? Nici nu ştiu de ce imi pun aceleaşi întrebari în fiecare dimineaţă, oricum nu se va schimba nimic!

-          Hai, nu mai pierde vremea şi du-te că nu mai apuci. Crezi că eu nu sunt obosită? Ieri am stat 5 ore în Piaţa Mihai Viteazul din Cluj să ascult discursurile lui Ceauşescu şi bineînteles că a zis tot aceleaşi lucruri, pe care le aud la şedintele de partid.

-          Exact. Ieri a fost tot oraşul colorat, e chiar amuzant când vine cu elicopterul lui. Toată lumea e agitată, totul străluceşte, nu ştiu cum să cureţe străzile de praful îmbâcsit, gardurile erau pline cu flori, pomii golaşi până ieri, azi cu mere roşii, oraşul a înviat din nuanţele de gri.

-          Pentru mine e o teroare, se lamentează maică-mea, străzile sunt aglomerate, autobuze gratuite, magazine închise, lumea îmbracată ca la carte... e o nebunie totală.

            Normal că este cea mai obosită, ca de obicei... sau sunt eu nerecunoscator şi nu vreau să o înţeleg... Dar atunci de ce nu se revoltă? De ce continuă să se lase umilită? Se mulţumeşte să asculte noaptea „Europa Liberă”... şi aseara am auzit-o. Cred că de aceea e aşa revoltată dimineaţa.

            E ora 5. E toamnă. Străzile sunt pustii, iar pietrele crapă de frig în margine de drum. Azi e o dimineţă mai urată ca oricare alta. Copacii sunt plânşi, cu crengile aplecate, 3 frunze veştede încearca să se mai ţină puţin la înălţime, dar nu vor rezista prea mult pentru că adierea vântului uscat e tot mai aspră. Restul de frunze, în culori pale, stau întinse pe jos, triste şi încordate de teama de a nu fi călcate. Parcă nimic nu mai are viaţă. S-au dus culorile de ieri.

            Văd cum casele amorţite şi goale aşteaptă soarele cu jaluzelele ridicate pentru a primi puţină lumină şi căldură.

            Mereu, atacat de gânduri spânzurate într-un colţ de minte, încep să aud un murmur care se accentuează tot mai tare... e graiul oamenilor încercănaţi, care stau aplatizaţi de infinitele cozi pentru a-si putea hrăni copiii. Sta lumea încruntată şi aşteaptă să se mişte clanţa uşii, care abia se mai ţine în ţâţâni de atâta îmbulzeala. Elevii cască, 3 femei se ceartă ca nu ştiu care a ajuns prima, altele 2 barfesc, unii mai zic bancuri, alţii se împing, dar fiecare are o reţinere aparte, fiecare se gandeşte că cel de lângă el poate fi informator şi nu le-ar placea să stea pentru o bună bucată de vreme între 4 pereţi reci. De ce trebuie sa trăim cu aceasta frică? De ce trebuie să ne controlăm gândurile şi vorbele? De ce nu ne putem exprima liber?

            Şi tot asş, visând sau ascultând vreo barfă lângă tanti Nuţi, după 3 ore ajung să-mi pot lua porţia de lapte şi să merg la şcoală. Toţi suntem cu feţele îmbibate de oboseală, nu apucăm să ne dezmeticim bine că intră tovarăşul profesor de matematică.

-          Bună dimineaţa! În picioare că trebuie să ne încălzim glasul... începeţi!

Atunci încep 30 de voci pline cu speranţă:

„ Trei culori cunosc pe lune

Ce le ştiu ca sfânt odor

Sunt culori de-un vechi renume

Amintind de-un brav popor.... „

            Imnul este o relaxare pentru noi... pentru că apoi se înşiră pe tablă neterminabilele ecuaţii explicate cu atâta pasiune şi dăruire la un public surd, un public care stă într-un cot, cu un pix în mână şi cu ochii învârtiţi după acele ceasului... iar când mai este un minut până să sune clopoţelul, clasa începe să se lumineze prin murmur şi zâmbete nevinovate.

            Cu toată melancolia cu care am pornit din clasa, a fost destul să o zăresc pentru o clipă în pauză, că deja starea mea de beatitudine atinge cote maxime... şi e aşa de frumoasa în dimineaţa aceasta, Nicoleta mea de porţelan...

            Are uniforma totdeauna perfect apretată, cordeluţa pierdută prin parul său rumen, ochii vioi şi faţa albă, drăgălaşă. O văd pe coridoarele şcolii cum explică cu mâinile ei fragede, cu atâta pasiune, ultimele informaţii ceauşiste. E atât de graţioasă în mers şi când mă gândesc că e şefa UTC mă face să o doresc tot mai mult. Şi e atât de hotarâtă să ajungă membra a Partidului Comunist... ce bine mi-ar prinde un loc la facultate, dar dacă tot stau şi suspin nu o să obţin nimic. Trebuie să îmi iau inima în dinţi şi să îi spun ce simt... sau măcar să îi sugerez ceva. Dar cum să o abordez? O scrisoare şi o floare lăsată în bancă? Două bilete la „Cenaclul Flacăra”? Exact!

            „Dragă Nicoleta,

            De ceva vreme te zăresc prin curtea şcolii şi îmi dau seama că pe zi ce trece eşti tot mai frumoasă! Aş vrea să iţi vorbesc, aş vrea să te privesc îndeaproape, aş vrea să te cunosc mai bine!

            Am 2 bilete la „Cenaclul Flacara” şi mi-ar face mare plăcere să mă însoţeşti.

                                                                                    Cu drag, Mihai

P.S. – vino azi după ore la fântâna din spatele şcolii. „

            Nu mai pot de curiozitate când mă gândesc cum va reacţiona... Oare va veni la fântână? Oare va veni la spectacol? Ce nebunieee de gânduri, eu nici măcar nu am bilete! Sper să mai găsesc, stau şi 6 ore la coadă, numai să vină cu mine, iar dacă nu găsesc, rezolva mama lui Radu ca de fiecare dată... trebuie să vorbesc cu el!

            În 3 minute ar trebui să apară, dar ce îi spun? O să mă placă? Cum va reacţiona? Mintea mi se umple de gânduri apăsate de timpul subiectiv care nu mai trece... Iat-o!

-          Bună Nicoleta!

-          Mihai?!?!

-          Mă bucur că în sfârşit am reuşit să îţi vorbesc.

-          Mă bucur să te cunosc. Eşti din anul IV? În B?

-          Da...

-          ...

-          Ştii... am 2 bilete la „Cenaclul Flacara”, nu ai vrea să mă însoţeşti?

-          Bine, am să vin, dar numai dacă poate veni şi prietena mea, Ana!

-          Sigur, atunci am să încerc să mai cumpar un bilet...

            Ce ţi-s fetele... „Vin, dar numai dacă vine şi prietena mea....” fii liniştită, draga mea, că nu te mănâc. În fine, oricum venea şi Radu cu mine... cine ştie, poate îi iese şi lui ceva... Chiar nu a fost rău pentru prima întalnire şi e încântătoare.

-          Hei, Radule?!?! Rezolvă 3 bilete cu maică-ta pentru cenaclu că vine Nicoleta cu Ana, blonda şi ia-ţi şi tu bilet...

-          Sunt ca rezolvate!

            Noroc am avut cu mama lui Radu, nu ştiu cine a mai prins bilete la toate spectacolele...

            „Cenaclul flacăra” – 30.000 de capete vii adunate pe stadion. Toată lumea cântă „Trei culori” în aşteptarea lui Păunescu, dar de această dată cu bucurie în suflet. Apare tovarăşul Păunescu, care prin poeziile lui ne inspiră patriotism, dar şi dorinţa de a ne dori mai mult, ne arată ce înseamnă bucurie şi iubire. Atunci, uitând de toate ne ridicăm în picioare şi cântăm:

„Şi totuşi există iubire

Şi totuşi există blestem

Dau lumii, dau lumii de ştire

Iubesc, am curaj şi mă tem”

            Cu toţii suntem pasionaţi de versuri, de starea care ne-o dă, se vede pe feţele tinerilor împlinirea în cele 5 ore de cântare.

            Văd valuri de mâini ce se mişcă după ritmurile date de „Te salut generaţie-n blugi”, „Cântec şoptit” şi „Puştoaica” sau alte cântece patriotice... Am reuşit să o iau pe Nicoleta de mână, să facem şi noi parte din marea agitată, să fim şi noi un val sălbatic, să dorim libertatea, să sperăm fericirea...

            Acum mă simt fericit, mă simt împlinit, nu mai am nicio spaimă de nimic, nu mi-e frică de cine mă vede sau aude, simt că o doresc, simt că o iubesc, când o văd atât de dedicată pieselor şi lumii în care trăim... nu mă mai intereseaza statutul ei social, poate nici nu-i place că e şefa UTC, nu mă mai gândesc că datorită ei aş fi putut să merg în vacanţă la mare, nu-mi pasă că mama nu mă lasă nici cele 2 ore cât avem televizor să mă uit... aş vrea să fiu doar eu cu ea, aş vrea să fugim împreună...

            După 6 ore de extaz, după „Traiască România, trăiască tricolorul, trăiască Ceauşescu” simt că nu o mai pot lăsa să plece de lângă mine...

-          M-am simţit  foarte bine cu tine azi, Mihai!

-          Eu sunt mai fericit ca niciodată, frumoasa mea! Vino cu mine!

-          Unde ma duci?

-          Nu, mai bine nu întreba, vino cu mine!

            O simt că e a mea, mă ţine de mână, e întuneric, iar noi alergăm că 2 nebuni spre nicăieri. Nu mai am senzaţia că trebuie să mă uit peste umăr, a trecut frica, a trecut teama, când e lângă mine simt că lumea e a mea.

            Ne adâncim în întuneric, se aud zgomote, bezna ne îmbrăţişează, vine cu mine fără să întrebe nimic, îmi strânge mâna, o privesc, e într-adevar lângă mine, ne adâncim în noapte, apar sunete ciudate, se aud tot mai tare, parcă sună cunoscut, ce se aude? De ce nu ne lasă în pace? De ce ne afundăm tot mai tare şi ne cuprinde un sentiment de spaimă? Simt că inimile noastre au luat-o razna... ce e sunetul acesta? Simt că îmi ţiuie urechile, chiar nu se mai opreşte, revine iar şi iar...

            Tresar. Aaaah, nu se poate, e 7:00, e alarma telefonului... trebuie să merg la şcoala. Laptopul înca mi-e în braţe. Stă şi pâlpâie luat de somn...

            Inima îmi bate prea tare, ce e cu mine? Ce sunt toate sentimentele astea de spaima? Ce s-a întâmplat? Ce am visat? Am avut un coşmar? Să merg după lapte? Ce lapte? Frigiderul e plin! Nicoleta... ?!?!

"

2008