Mai tii minte tremurul acela din stomac? Tremurul acela specific dinaintea primei intalniri... si miile de intrebari pe care ti le pui, fuga dintr-o parte in alta a casei. Ce-o sa fac? Cum o sa fie? Cum arata? Stiu cum arata. Cum vorbeste? Putem vorbi? Despre ce o sa vorbim? Of, parca vad ca iar o sa vorbesc aiurea. Nu vreau sa ma pierd. Dar oare ce crede despre mine? La ce se gandeste? Ce stie? Ce intentii are? Nu vreau sa ma arunc cu capul inainte, nu e bine. Of. Mi-a scris intr-un mesaj ca vrea sa imi sopteasca la ureche… mmm, nu ii soptesti oricui la ureche, asa aiurea, nu? Cum o sa fie clipa in care ne vedem? Ce o sa zicem? Puii mei. Ce sa fac? E o nebunie totala… (dar daca esti norocos si iti gasesti in camera pe birou un pahar in care este ceva de culoare mai ciudata si… un biletel sub pe care scrie bea asta… deja simti ca e mai bine. Il dai pe gat dintr-o inghititura si te-ai relaxat putin.)
Eu am avut sentimentul asta o saptamana. La aceeasi intensitate, cu acelasi tremur si cu aceleasi mii de intrebari, desi deja simteam ca il cunosc de-o viata. Eram mereu la prima intalnire si mereu descopeream ceva nou si apoi un nou si mai nou…
Am iesit din casa. Speram sa fie in locul promis si in patratelul marcat. Vroiam sa vad cum reactioneaza, cum se misca, ce grimasa faca… m-as fi ajutat asta, dar nu era. Nu era nicaieri. Ce sa fac? Poate nu vine. Am trecut strada, mie nu imi placea acel patratel si nu mai trebuia sa fiu unde isi indreapta el privirea in prima secunda.
Asteptam cu un picior rezemat de perete. Imi treceau atat de multe prin gand incat nu le puteam urmari si au devenit ca nule. Eram putin pierduta, dar a venit cineva cunoscut, m-a imbratisat si a inceput sa vorbeasca, sa vorbeasca, sa imi puna intrebari, de familie, de rude… nu auzeam nimic. Imi venea sa ii spun sa plece, simteam ca se apropie momentul si o sa-l strice, o sa ruineze totul. Cand l-am vazut ca se apropie nu mai aveam nicio reactie, nu mai eram coerenta chiar deloc. A plecat. Nu mai tin minte daca am salutat de ramas bun.
Ceaiul da bine la prima intalnire, mai ales la o intalnire nevinovata, fara prea mari intentii si e indeajuns pentru cateva vorbe, pentru cateva priviri… doar ca vorbele au inceput ca curga si debitul raului de cuvinte era foarte mare. Imi vorbea, imi explica, facea planuri comune, isi exprima dorinte… Imi placea sa-l privesc, jumatate din vorbe nu le auzeam, ma pierdeam.
Imi venea sa-i spun: Te rog, taci! Taci pentru 5 minute si lasa-ma sa te privesc. Vreau sa te privesc si atat. Nu am putut, asa ca l-am privit oricum, doar ca i-am pierdut firul vorbelor. Nu conta, eu vroiam sa-i analizez fiecare parte a corpului, sa incerc sa ii simt mirosul fara sa ma apropii prea tare, sa-i absorb ochii negri ca doi carbuni proaspat stinsi, sa-i privesc buzele rosii, blugii care se relaxau peste bocanci, bluza care nu imi dadeam seama ce culoare are, ce imi exprima si nici daca imi place sau nu. Vroiam sa vad cum i se misca obrajii cand trage din tigara, vroiam sa ii inteleg miscarea alerta din piciorul stang. Vroiam sa ma concentrez asura fiecarei litere accentuate, fara sa iau continut, vroiam sa il ating pentru o clipa sa vad cum reactioneaza. Vroiam… vroiam sa-l privesc.
Timpul a trecut al naibii de repede si ceaiul s-a inmultit cu alte ceaiuri. Am iesit afara. Era frig. Foarte frig. Tremuram, la fel cum am facut toata seara… acum nu-i mai intelegeam motivul adevarat. Poate erau amandoua si s-au transformat intr-un tremur si mai mare, nu stiu… in acelasi timp simteam si ca mi-e cald.
Se aventura in vorbe, gesticula, umbla uitandu-se la mine pentru a fi sigur ca ii inteleg fiecare vorba, ma privea in ochi pentru a fi sigur ca il si cred, pasea hotarat, parca vroia sa imi transforme gandurile, sa le ia si sa le puna pe drumul lui, apoi sa aiba siguranta ca isi poate indeplini planurile facute mai devreme… dar cum drumul inapoi spre casa e intotdeuna mai scurt, am ajuns in fata portii.
Vorbea continuu si nu ar mai fi vrut sa plece. Gandul meu? Sa nu ma sarute, sa nu ma sarute, sa nu ma sarute, te rooooooooooog, te rog, te rog, te roog, nu vreau sa ma sarute. Nu acum. Nu aici. Nu azi. Nu nu nu, sa nu ma sarute.
Vroiam sa-i simt gustul, sa-i ating obrajii, sa-mi puna mana in par, sa-i simt respiratia aproape de respiratia mea si vroiam nebuneste… dar nu atunci, nu acolo, vroiam ceva special, nu acelasi sarut idiot din fata portii numit dupa-ce-el-o-conduce-pe-ea-acasa, acum era altceva. Era tarziu, desi era asa devreme… si stiam, simteam ca vreau sa-l vad si maine, si poimaine si… nu stiam de ce, dar vroiam.
Nu m-a sarutat.
Nu m-a sarutat, dar a ramas in fata portii mult dupa ce am intrat eu.
Ii simteam respiratia, ii simteam prezenta. Vroia sa fie sigur ca am intrat cu bine in casa.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu