Pagini

22 februarie 2011

Despartire...


Andrei, cel care miroase grozav de bine si are papuci, pantofi, adidasi (ce-or fi) frumosi. Se pare ca nu s-a multumit sa ne intalnim numai la data stabilita… sau poate destinul nu a vrut asta, el asa zice, dar nu il cred… asa ca ne-am intalnit, ne-am intalnit, ne-am intalnit… pana intr-o zi: – sa incepem cu inceputul –

Eu am un prieten de un juma de an (sau mai bine zis aveam, asa cred... dar imi place sa vorbesc la present, e mai palpitant). Hai sa-i dam un nume… un nume cat de cat frumos ca nu vreau sa se supere pe mine. Vlad. Da, mie imi place Vlad, e ok. Ne intelegeam super bine, am facut multe tampenii impreuna, radeam in hohote in fiecare zi, dormeam pe covor, ne placea sa facem baie impreuna, umblam cu ochelari de soare pe drum cand ploua mai tare, numai asa ca sa aratam vremii ca nu ne poate strica ziua si ne ajutam unu’ pe altu’ sa facem abdomene seara. Era tare, dar apoi fiecare a inceput sa isi vada de drumul lui mai mult, sa isi ocupe timpul cu altceva si nici nu stiu cum am ajuns in starea aia, dar parca eram doar iubiti de weekend.

Nu m-a deranjat treaba asta, aproape ca nici nu mi-am dat seama, dar am dat de tipul din autobus, cel de care am vorbit la inceput. Andrei, asa-i ziceam eu. Era interesant tipul, stia multe si imi placea sa vorbesc cu el. Nu vorbeam niciodata de vietile noastre, nu discutam probleme intime, probleme personale, de familie, doar generalitati, poate de aia era mai interesant… ca generalitatile astea pareau sa nu se mai sfarseasca.

M-am intalnit de multe ori cu el, in timpul saptamanii mai mult. Vlad nu aveam cum sa afle, cu el eram in weekend… oricum aveam doua telefoane, doua adrese de e-mail, doua nume, doua moduri de a vobi, doua moduri de a aborda un subiect, aproape doua identitati. Normal, cu Vlad eram cea reala, cu Andrei ma distram doar. Ne-am mai si pupăcit noi, ii placea sa ma tina de dupa cap prin parcuri, mergeam des la cinema, ne asezam in ultimul rand si ne sarutam tot filmul, asta era regula…iar apoi fiecare trebuia sa povesteasca ce a inteles din film, ne amuzam copios! Faceam chestii minore, nu vroiam complicatii… ne simteam bine, atata tot.

Cel putin mie mi se pareau minore… numai ca azi am avut ore seara, de la 6 la 8, amandoi stiau asta, chiar nu minteam, mai ales pe Vlad, numai ca nu ii ziceam cu cine am fost acolo si acolo si acolo, dar nu am mintit niciodata, serios! Culmea a fost ca li s-a facut dor amandurora de mine. Andrei cum e mai ştrulubatic s-a gandit sa vina sa ma scoata de la ora, m-a zapacit mult prin mesaje, a intrat in sala de curs, a inventat tot felul de urgente si la ora 7 radeam ca doi tampiti pe holurile facultatii de ce nebunie am facut.

In tot acest timp, Vlad si-a dat seama ca ne-am cam indepartat in ultimul timp si s-a gandit sa recupereze. Asa ca s-a gandit sa imi faca o surpriza si sa ma astepte in faţa facultatii. Bineinteles, a venit mai repede ca sa fie sigur ca ma prinde chiar daca ne lasa profa mai repede, cum face de obicei.

Ce a urmat? Pai Vlad statea cuminte in faţa facultatii si ma astepta… si dintr-odata apar eu cu Andrei (care ma tinea de dupa cap) razand in hohote. Vlad a ramas cu gura deschisa si astepta o explicatie, cand ajungeam in dreptul lui. Eu l-am vazut de cum am iesit pe usa. M-am facut ca nu il vad, am continuat sa rad cu Andrei, desi in mintea mea imi ziceam “sunt moarta, dar trebuie sa ies cumva miseleste de aici”. Andrei săracu nu avea niciun gand, nici macar nu stia ca exista un Vlad, darămite sa il recunoasca.

Am ajuns amandoi in faţa lui Vlad, i-am dat mana de-o parte lui Andrei si am zis un “Saluuuut” foarte dragut si cu un zambet larg pe faţă. “Vlad, el este iubitul meu Andrei, Andrei, el este iubitul meu Vlad… mmm, de aici va descurcati voi” si am plecat. Pur si simplu am plecat. Au ramas amandoi in mijlocul trotuarului, m-au strigat fiecare pe un nume diferit si se uitau dupa mine.

Imi pare rau, dar nu avea rost sa facem scandal in mijlocul strazii, suntem oameni civilizati, nu? Si pentru ca sunt fata de treaba, mi-am lasat si telefoanele deschise! Asa ca acum astept miile de apeluri care cer explicatii, sper doar sa nu sune in acelasi timp ca iar se complica treaba… sau poate s-au “luat de brat” si au mers amandoi la o bere, pe mine m-au injurat de doua ori si m-au dat uitarii, cine stie.

Nirvana-the man who sold the world
 
 Asculta  mai multe  audio   diverse
Oh no, not me
I never lost control

4 comentarii:

anais-anais spunea...

esti exceptionala! pe cuvant de onoare! te admir ca ai putut face chestia asta cu viata dubla...ai avut taria asta...eu sunt mult prea "cuminte", cred....si mai ales te admir pentru final ...sa-i lasi asa, pe amandoi in drum...descurcati-va! fff tare!!! abia astept continuarea...ard de nerabdare...care din ei mai are curajul (cel care e intr-adevar indragostit de tine si care e capabil sa treaca peste faza asta) sa reia legatura cu tine...sau poate tu nici nu-l mai astepti pe nici unul???

Josette spunea...

Uite ca a aparut si continuarea.
Da, trebuie sa ai mare curaj pentru ca esti constient ca o sa fii prins pana la urma, e inevitabil si oricum... "meriti" asta :)
Cat despre cumintenie... ideea e sa te lasi cateodata dus de val, sa simti acele sentimente care te urca pe culmi, dar care mai apoi te arunca in prapastie. Chiar daca sunt bune sau rele, cu siguranta sunt cele mai intense.

Mersi pentru aprecieri. Cand o sa public o carte (sper sa se intample asta) o sa ai livrare la domiciliu din partea mea :)

anais-anais spunea...

Am citit continuarea...interesant amestecul de sentimente ...si cred ca destul de normal...parerea mea ca nu iubeai pe nici unul...ei... (problema lor!) s-au vazut reactiile...deci tu e normal, pana la urma, sa te simti eliberata si sa privesti (parca din afara) toata situatia .
Cat despre curajul de a te lasa dus de val...la mine nu prea se mai pune discutia...in primul rand sunt mult prea lasha ...mi-e prea teama de eventualele complicatii ...iar in al doilea rand sunt maritata, cu copil micut...m-am cumintit de tot. cu toate ca, uneori, ma mai rascoleste asa, cate o amintire, cate o vorba aruncata din zbor, care ma pune pe ganduri si pe jar....si poate, candva, in functie de imprejurari poate voi gasi curajul de a ma lasa dusa cu valul...sau cu preshul. haha!
Pentru carte iti multumesc de pe acum (si abia o astept!), dar sigur o sa vreau sa o cumpar, draguta mea, e mai bine asa! Astept sa vad ce ti se mai intampla, cu mare nerabdare.

Josette spunea...

Anais-anais, e bine sa te lasi dusa de val, sa simti amalgamul de semtimente fara sa te gandesti la complicatii... dar in clipa in care ai anumite responsabilitati, cum ar fi sot si copil toate acestea se pot reduce la nivel mental si pot fi traite (aproape) la fel de intens. Si eu imi traiesc multe doar in minte, nopti intregi, scene pana la ultimul detaliu... ca daca le-as trai pe toate cu adevarat as innebuni de atatea variatii de sentimente si ar fugi toti din jurul meu.

Nu esti lasha, esti doar responsabila si asta e foarte bine.