2010, un an mai
tarziu, aceeasi data, acelasi loc, acelasi eveniment:
M-am dus cu
emotie, nu stiam daca o sa ma recunoasca, acum aveam parut scurt si rosu. Nu
stiam daca o sa isi mai aminteasca de mine si de povestile noastre sau daca
o sa vina, ca pana la urma nu stiam nimic concret unul de celalat.
Am avut o
intentie sa nu ma duc, dar ma gandeam ca daca ma astepata? Doar eu i-am zis ca ne
vedem la anul. Mi-am luat inima in dinti si am mers. Concertul inca nu
incepuse, iar cand am intrat pe holul pub-ului deja respiram usurata, era la
bar. Era imposibil sa nu ii recunosc parul stufos prins, care ii atarna pe tot
spatele. A ramas la fel de chipes, doar ca anul asta avea si o tigara intre
doua degete (dar nu a mai fumat pentru ca stia ca nu imi place). S-a intors pentru o clipa (eu mergeam spre el) si i-a aparut brusc
un zambet pe faţă.
- Am crezut ca nu
o sa ma mai recunosti, m-am schimbat mult, am zis eu.
- Da, dar ochii
si mersul ti-au ramas la fel, mi-a raspuns zambind.
A fost o seara la
fel de minunata ca cea din anul precedent. Iar ne-am zbenguit la concert, am
mancat „sendviciul ăla mare” si grozav de bun, am ras in hohote, am uitat de
noi acolo, ne-am dus de mana pana afara, acolo ne-am privit profund in linistea
orasului parca atat cat sa ne ajunga un an... dar de data asta m-a luat in
brate. M-a luat in brate, m-a strans sufocant de tare la pieptul lui si mi-a
soptit: „O sa-mi lipsesti, o sa-mi lipsesti mult”. Cu greu ne-am desprins unul
de celalat, dar tot asa, fiecare a luat-o pe drumul lui. „Apropo, imi place
noul tau look”, a strigat apoi dupa mine.
Nopti intregi nu
am putut sa dorm. Ma gandeam la rasul lui, la gesturile lui, la felul in care
ma prinde de nas cand spun ceva dragalas, cum mai imi aranja atat de firesc
cate o suvita de par sau cum imi dadea cate un ghiont cand eram rautacioasa. Si
toate in cateva ore la un concert idiot.
M-am gandit mult
la toate astea cand eram in bratele altuia, cel care ma astepta acasa si habar nu avea unde am fost. Asa a fost si in anul precedent,
dar atunci nu ma gandeam la nimic, am considerat-o o joaca, nu ma gandeam ca o
sa il chiar intalnesc dupa un an in acelasi mod si loc. Parea imposibil!
Nu ma simteam vinovata,
nu aveam de ce, cu toate ca am mintit,
dar il simteam ca pe un prieten bun. Un prieten bun de care acum vroiam sa stiu
cat mai multe. Nu era corect, eram in bratele altuia de un an si ceva si imi
placea asta, iar eu ma gandeam la altcineva. De ce vrem tot timpul ceea ce nu avem, iar cand obtinem si lucrul acela ne trebuie cu totul altceva?
Nu a durat gandul
meu la nesfrasit... mi-a trecut in vreo 3 saptamani, stiam nu
avea rost sa fac cercetari. Trebuia sa astept pana in anul ce urma si
mi-am promis ca atunci am sa-l intreb macat unde locuieste, macar sa stiu daca
e din oras cu mine, sa ii stiu numele de familie, sa stiu ceva mai concret
despre el. Dar daca nu reuseam sa ajung in anul ce urma? Oricum... nu am spus
nimenui despre asta, era secretul nostru.
- va urma -
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu