Anul trecut ne intalneam in pauza mare langa biblioteca si fugeam repede in spatele blocului sa fumam o tigara. Ne ceream cu 5 minute mai repede de la ora ca sa apucam sa iesim din curtea scolii fara sa ne vada nimeni si apoi ne furam saruturi timide pe la colturi.Fugeai de la ore si imi dadeai mesaj sa ies pe geam sa imi poti face cu mana; dupa ore Havana era a noastra si a ceaiurilor fierbinti cu 1 leu 50, iar cand ieseai de la meditatii (daca ajungeai…) tot acolo mergeam sa cerem muzica preferata, sa ne uitam la o emisiune tampita pe mute la TV, sa vorbim despre idioteniile care s-au intamplat la scoala sau care ne asteapta si sa ne umplem de fum. Dar mai aveam si momente in care vroiam sa fim numai noi, fara a fi atacati de povestile oarbe despre scoala, facultati sau teze si atunci mergeam la masauta cea mica din colt. Acolo puteam vorbi din priviri sau discuta lucruri serioase.
Dimineata primeam mesajul cu „Buna dimi :*” si lista de mesaje continua in timpul orelor cu mii de comentarii asupra profilor, colegilor, senzatiilor sau pur si simplu sa stim ca cineva, la distanta la cateva strazi, se gandeste la tine.
Seara, primeam beep si fugeam repede la coltul strazii, iti saream in brate si ne lasam purtati de vantul rece de afara. Ma simteam slavita, nu imi inchipuiam ca poate fi ceva mai frumos. Refuzam sa ma gandesc la vietile noastre din trecut, inainte de a deveni un „noi”, sau la viitorul care ne astepta ori vroia sa ne lase balta pentru ca imi dadea un sentiment de teama si nesiguranta. Nu puteam sa ma gandesc ca vom lua masa de Craciun impreuna sau ca voi fi in bratele tale in clupa in care vom striga „LA MULTI ANI, 2009!”, nu vroiam sa imi fac planuri, iar ele sa ma dezamageasca.
Era acea emotie de inceput, emotie pentru nou, pentru necunoscutul care imi placea si imi starnea tot mai tare interesul; sentimentele tremurau in mine pentru ca nu stiam la ce sa ma astept pentru ziua de maine.
Acum emotiile s-au diminuat, dar sentimentele sunt mai profunde. Ma pot gandi la cadoul ce-l vei primi de la „Mos Craciun” sau la cum ne vom bulgari in 2010, dar totul merge lin si firesc, fara planuri.
Planurile sunt zadarnice, e greu sa fie indeplinite, dar… sunt existentiale!
Dimineata primeam mesajul cu „Buna dimi :*” si lista de mesaje continua in timpul orelor cu mii de comentarii asupra profilor, colegilor, senzatiilor sau pur si simplu sa stim ca cineva, la distanta la cateva strazi, se gandeste la tine.
Seara, primeam beep si fugeam repede la coltul strazii, iti saream in brate si ne lasam purtati de vantul rece de afara. Ma simteam slavita, nu imi inchipuiam ca poate fi ceva mai frumos. Refuzam sa ma gandesc la vietile noastre din trecut, inainte de a deveni un „noi”, sau la viitorul care ne astepta ori vroia sa ne lase balta pentru ca imi dadea un sentiment de teama si nesiguranta. Nu puteam sa ma gandesc ca vom lua masa de Craciun impreuna sau ca voi fi in bratele tale in clupa in care vom striga „LA MULTI ANI, 2009!”, nu vroiam sa imi fac planuri, iar ele sa ma dezamageasca.
Era acea emotie de inceput, emotie pentru nou, pentru necunoscutul care imi placea si imi starnea tot mai tare interesul; sentimentele tremurau in mine pentru ca nu stiam la ce sa ma astept pentru ziua de maine.
Acum emotiile s-au diminuat, dar sentimentele sunt mai profunde. Ma pot gandi la cadoul ce-l vei primi de la „Mos Craciun” sau la cum ne vom bulgari in 2010, dar totul merge lin si firesc, fara planuri.
Planurile sunt zadarnice, e greu sa fie indeplinite, dar… sunt existentiale!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu