Vroiam sa ii spun stai,
vroiam sa ii spun vorbeste-mi, simteam
ca am atatea de zis, ca vreau doar sa ii aud vocea dupa toate zilele in care am
iesit in calea lui, dar el nu s-a facut vazut.
In acelasi timp vroiam sa-i zbier, sa-i urlu, sa-l intreb de
ce dracu’ a aparut totusi. Da, eram acolo pe o banca murdara si asta asteptam, dar imi era mult
mai bine sa nu-l fi vazut nici de data aceasta, sa nu-l fi auzit cum am cheama langa el, sa nu-l fi
simtit cum imi atinge mana. De ce naiba mi-a iesit iar in cale? De ce m-ai
intrebat ce mai fac? De ce mi-ai dat un fum din tigara ta si m-ai obligat sa
iti simt urma buzelor lasate pe ea? M-am gandit mult la ele, au un gust aparte,
dar era mai bine sa imi ramana numai in amintire, pana la urma le-as fi uitat.
Ma atingea cu privirea lui vesnic rece si simteam ca imi
poate citi sufletul, ca imi vede tot zbuciumul interior. In acelasi timp imi
vorbea, imi vorbea si punea fel si fel de intrebari; parea interesat de ce
exista in jurul meu, desi nu i-am spus niciodata ce e cu adevarat, mi-era frica sa nu o ia la goana. Imi atingea parul,
observa schimbarile, imi cerea sa il las sa imi adulmece mirosul, asa cum facea
de fiecare data iar apoi spunea gata, hai
sa mergem. Asa, bursc… si dispare.
Ii zambesc si imi continui calea. Imi promit ca nu voi
mai aparea “din greseala” pe strada asta, ca nu-i voi mai cauta privirea sau
urmele ce le lasa dupa ploaie. Ne imbratisam, facem schimb de parfumuri si plec
mai departe, dar simt ca pierd iar ceva… simt ca pierd zile, ca pierd nopti,
pierd vise, amintiri, sperante, pierd raze de soare, cercuri
perfecte de fum, pierd cuvinte, pierd… pur si simplu pierd…
Pierd o parte din mine pe banca aia nenorocita, pe filtrul de tigara si pe pieptul lui, unde mi-a ramas imbratisarea. Pierd si stiu unde pot sa ma regasesc, dar nu ma mai intorc, nu vreau sa ii iar indiferenta...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu