Fuga de umbra ta

Sunt amortita, nu am chef, mi-e somn, desi am insomnii in fiecare noapte, dar trebuie, trbuie… asa ca ies din casa, ma loveste aerul rece de seara, dar cu un miros mirific. Zambesc si o iau la goana. In urmatoarele clipe uit de oamenii care ma inconjoara, de problemele care ma streseaza peste zi, de lacrimile pe care le-am lasat intr-o batista murdara… uit tot. Doar luna e langa mine si ma priveste pretutindeni… imi zambeste cand ma impiedic si se incrunta cand ma opresc. Vreau sa-i demonstrez ca pot mai mult si incep sa ma lupt cu vantul, sa trec fara mila printre firile de praf, sa zdorbesc si sa inghit pamantul dupa ce am trecut de el.
Totusi e bezna. Mai sunt 2 becuri care palpaie la capatul strazii. Mi-e frica sa ma scufund in intuneric, mi-e frica de crengile care apard dupa colt si imi cer o imbratisare, mi-e frica de umbra care ma urmareste, de fosnetul din spate si mi-e si mai frica sa ma intorc sa verific deoarece s-ar putea in acea secunda sa apara in fata mea. Poate e mai bine sa nu stiu… asta ma face sa alerg si mai repede, sa nu-mi peste de inima care sta sa-mi iasa din piept, de respiratia care la fiecare pas pare sa se termine brusc sau de piciorul care incepe sa ma lase incet… sunt nimicuri.
Cu cat sunt mai aproape de casa alerg mai tare, trebuie sa ajung cat mai repede, nu are voie sa ma intreaca nici vantul si stau cat mai departe de cladiri pentru a nu intalni pisici.
Ajung acasa cu fata speriata, e liniste, dar eu aud mii de ganduri, fac dus fara sa ma gandesc ca mai e cineva in baie, iar cand ajung in pat imi simt corpul de plumb… simt cum ma scufund in asternuturi, simt imbratisarea lor, simt cum vin visele spre mine si ma fac sa zambesc.
Gata cu insomnia!