Straini in noapte

Mult laudata piesa de teatru „Straini in noapte” jucata de actorii Florin Piersic si Emilia Popescu a revenit la Cluj pentru a 12-a oara, iar de data aceasta nu am mai ratat-o cu toate ca am mers singura.

Cand am ajuns sa imi cumpar bilet, nu am fost foarte incantata de pret, dar eul interior mi-a spus „E ca si cum ai renunta la 2 meditatii, atat nu poti sa faci pentru cultura ta?”. E adevarat, dam in fiecare zi bani pe prostii care nu valoreaza nimic, iar cand trebuie sa ne luam un bilet la teatru instrambam din nas.

Lucrul care m-a facut sa-mi doresc fara ezitare bilet au fost cei doi ochi din spatele geamului care mi-au zambit si mi-au spus: „Tocmai a venit o doamna si a renuntat la un bilet din primul rand, daca doresti?!” Normal ca doresc! Si biletul a fost al meu, urmand sa zburd prin centrul Clujului cu o bucata de hartie in mana.

Ce poate fi mai frumos decat sa mergi intr-o sala cu 500 de suflete, iar tu sa fii aproape in inima lui Florin Piersic?

Asa m-am si simtit, numai ca am fost si eu inima a 6 babute de vreo 70 de ani care imi erau „vecine”. Spre surprinderea mea (sau probabil trebuia sa ma astept), dupa ce am aruncat o privire prin sala plina de oameni imbracati frumos si in toate culorile, am constatat ca 90% din ei aveau peste 50 de ani, iar cei de varsta mea puteam sa-i numar pe degete (10? 15?) – Asta inseamna ca peste 20 de ani sala va fi pe jumatate goala? –

Cu toate aceste ganduri m-am alaturat si eu murmurului din sala... acel murmur care a fost acoperit de aplauze la intrarea marelui actor in scena, urmat de o linise puternica cu 2-3 tuse in ea. In acea clipa am uitat de lumea de afara, de oamenii care ma inconjoara in fiecare zi, de cuvintele urate pe care mi le-au spus sau mangaierile date. Eram doar eu cu Florin, vorbind ca 2 prieteni, eu ascultandu-l din capul oaselor cu gura deschisa.

Era asa de bland, de calm si parca emotionat de prezenta noastra. Povestea cu lacrimi in ochi despre marea pierdere a teatrului romanesc cu o zi in urma a maiestrului Gheorghe Dinica – „un om sobru cu o ironie seaca, pe care doar cei apropiati o inteleg” spune actorul. A vorbit o jumatate de ora despre asta si alte povesti nemuritoare, iar cele 500 de suflete erau numai ochi si urechi. Nu avea nevoie nici de microfon, nici de un discurs pregatit pentru a se face ascultat.

A fost o seara perfecta pentru mine, o seara in care pentru 2 ore si jumatate am trait intr-o alta lume: lumea celor 2 personaje.

Sincer, inceputul nu m-a atras, mi s-a parul mult prea slab pentru cate laude a primit piesa, dar cu cat trecea timpul, curiozitatea mea era tot mai starnita pentru urmatoarea replica, sala se umplea de rasete si eram cu totii in pielea personajelor si in jocul firesc al acestora... care nu mai parea un joc, ci cu adevarat o seara din viata a 2 straini, o seara incitanta, plina de necunoscut si mistere ale vietii.

Tot decorul era intr-o ambianta bine gandita, fiecare obiect fiind e efect si fara a incarca imaginea de ansamblu. Cu fiecare obiect si cu fiecare replica descopereai o alta faţa a personajelor, iar in final s-a descoperit faţa la care te asteptai cel mai putin. A fost un final care pentru mine s-a incheiat cu tone de lacrimi, lacrimi de care incepuse sa-mi fie rusine faţa de ceilati spectatori, dar in acea clipa era ultimul lucru la care ma gandeam, iar dupa ce am ajuns afara si am fost intrebata cum a fost, nu am putut sa mai raspund nimic deoarece nu ma puteam opri din plans si oricum sentimentele mele erau inomabile in acele momente.

Am fost foarte impresionata de jocul actorilor, de lacrimile lor reale, de schimbul de personalitate de pe parcursul piesei de teatru si de toate vorbele si reactiile lor intr-o atmosfera de clar-obscur. La sfarsit se vedea tristetea din sufletul lor, atat din starea data de piesa, dar mai ales pentru pierderea colegului lor, Gheorghe Dinica. Erau emotionati si au iesit de pe scena zambind, dupa 15 minute de aplauze neintrerupte.

Ce poate face o seara la teatru? O seara la teatru te poate schimba, iti poate schimba modul de a gandi, realizezi cat de mici suntem noi, oamenii, cat de putine facem pentru lumea asta si cat de multe cerem. Ne-am putea schimba, dar suntem prea mandrii sa facem asta.

Merita? Cu siguranta! Merita pentru ca iti umple sufletul de beatitudine, te face sa iti deschizi ochii asupra lumii si a oamenior care te inconjoara, sa te gandesti de 2 ori cand trebuie sa iei decizii si te face sa pretuiesti mai mult faptele celorlalti, pasiunile si ideile lor.

De aceea va dau un pont: Miercuri, 27 ianuarie 2010, va fi din nou „Straini in noapte” la Casa de Cultura a Studentilor, pentru a 13-a oara la Cluj, dar cu siguranta sala va fi din nou plina.

Trebuie sa invatam sa pretuim ARTA!