In cautarea tacerii

Stau in tren trantita pe un scaun rosu si vad cum se plimba cuvintele prin vagon, dar nu pot sa-l prind pe niciunul. Natura de afara trece pe langa mine fara nicio forma. Oare mai exist pe lumea asta sau doar eu ii vad pe toti? Tipul de langa mine imi simte parfumul? Se va mai gandin la mine dupa ce ne dam jos din tren si fiecare isi va urma calea proprie?
Nimeni nu ma mai vede, nimeni nu ma mai simte sau vrea… doar pietrele reci si muzica care ma violeaza continuu… patrunde in mine, se zbate si imi impune sentimente pe care eu nu le vreau.
Nu e nicio problema, urati-ma toti, alungati-ma din viata voastra… Am sa ma duc eu printre cetati si am sa fac dragoste cu ruinele, am sa ma duc prin munti si am sa fac dragoste cu stancile subrede, am sa ma duc pe valuri si am sa ma las innecata de mare… atunci toata lumea isi va aminti de mine, toti vor jeli clipele frumoase petrecute impreuna, toti vor plange pentru fapta mea, dar nu ma impresioneaza nimeni cu 2 lacrimi innodate in barba, e prea tarziu sa ma mai gandesc la voi…


Totusi tu unde ai disparut? Erai ingerul meu salbatic si te simteam aproape oricat erai de indepartat de mine… Cum ai putut sa imi uiti respiratia asa repede? Nu ti-a fost frica sa dansezi singur printre morminte? Nu ti s-au parut asternuturiele reci fara prezenta mea in ele?
Oare ai putea veni sa ma scoti din agitatia mării până nu e prea tarziu?