Când eram în clasele primare mergeam la orice
spectacol
pentru copii din orasul meu natal. Nu ştiam despre ce e
vorba, cine joacă, ce
piesă e, ştiam doar că atunci când doamna
învăţătoare întreabă "vreţi să mergem la..." nu trebuia să termine
întrebarea şi eu pregăteam un “da” mare şi răspicat.
Am fost la toate
spectacolele de teatru şi eram foarte entuziasmată.
Îmi plăcea la nebunie să margem în turmă (careu, de fapt) de mână câte doi până la Casa de Cultură, iar dacă nimeream
şi stăteam şi lângă Bogdănel era perfect. Totuşi, exista o problemă: adormeam după primele 5 minute şi mă
trezeam în ultimele 5. Nu ştiu dacă era plictisitor pentru mine sau dacă eram greu de
impresionat… oricum, eu vreau să cred că
eram într-o stare maximă de relaxare şi atunci puteam adormi liniştită.
Au trecut cei 4 ani şi am ajuns în gimnaziu. La fel aveam "da" pentru toate, de ce s-ar fi schimbat?
Doar că acum adormeam după prima jumătate de oră şi la sfârşit nu mă mai trezeam.
Noroc că era
tot timpul Marius, colegul de bancă, lângă mine să mă piţige, să râdă de mine, apoi să îmi povestească până acasă despre ce a fost
vorba, că doar trebuia spus
la părinţi, nu am dat banii degeaba.
Aşadar, din 8 ani de zile (hai să le spunem 6), eu din sala de spectacol mai ţin minte nişte
licurici verzi şi albaştri care se plimbau în clar-obsurul scenei, ceva film cu
elicoptere şi că a zis doamna învăţătoare ceva de Caragiale. Atât. Dar eram
mândră de mine că nu am ratat nimic.
Ajunsă în liceu, parcă am început să fiu conştientă
de propria
persoană, de lucrurile pe care mi le doresc şi am continuat să merg la spectacole, însă, din păcate, erau din ce
în ce mai puţine. Acum noi eram cei care făceau spectacolele.
Casa de Cultură avea în jur de 400 de locuri. Ieşeam
cu profesorii mai repede cu o oră de la şcoală, iar în sală nu puteai să arunci nici un ac de gămălie. Câte doi
pe un scaun, în picioare pe lângă pereţi, pe jos pe scări, toată lumea avea o
dorinţă imensă de cunoaştere. Asta până la ora 14, când trebuiau să se termine
şi cursurile. Apoi, parcă era un lup ce stătea la pândă şi tot mai mânca câte o
"oaie".
Era festivalul de scurt metraje "Tres
court". A ţinut în jur de ora 16 când... în aplauze stângace am ieşit 30
de oameni din sala de spectacol. Nu-mi venea să cred. Acum eu aveam o dorinţă
nemărginită să fiu acolo, să văd, să cunosc; parcă voiam să recuperez cei 6 ani aţipiţi pe scaunle verzi şi incomode, dar rămăsesem doar câteva oi.
Festivalul avea sesiunea de scurt metraje internaţionale
seara, de la 18. Într-o agitaţie continuă, am mâncat, mi-am făcut problemle la mate, două de
info (dar le-am lăsat baltă pe motiv că-mi dau eroare şi nu
găsesc cauza) şi am fugit înapoi la filme. Ca să vezi... lupul
mâncase toate oile. Erau 4 băieţi în faţă la "butoane", două fete
care râdeau continuu în rândul 5 şi... eu cu ochii mari şi disperaţi că nu
ştiam pe ce scaun să mă aşez.
Nu mi-am putut recupera anii dormiţi în clasele
primare, pentru că ciobanul nu şi-a luat puşca şi nu s-a întors cu lupul mort.
Lupul a continuat să mănânce oile, iar când s-a săturat s-au mâncat între ele, prin anturaj, dar, cum zice şi balada, ciobanul tot
după lup alerga.
De atunci, în clasa a X-a eram, nu făceam altceva
decât să visez la faimosul
Cluj pentru că ştiam că acolo ori lupii sunt mai blânzi, ori oile mai
rapide. Noi rămăsesem doar cu spectacolele organizate de noi, de licee, nu mai
venea nimic “din afară”, nu mai prezenta nimic interes.
Casa de Cultură e părăsită acum, iar cinematograful
nu mai rulează filme pentru că vineri seara erau 15 tineri înăuntru (care ieşeau după o oră afară pentru că se făcea enorm
de frig) şi s-a transformat în Casă de Cultură, sală de spectacole pentru şcoli, sală de concerte şi tot ce se poate. E drept, are mai multe scaune şi sunt
mai catifelate, dar pentru ce? Pentru cine?
Acum sunt la Cluj şi în sala de teatru mă simt cel
mai bine. Poate vă povestesc data viitoare şi de ce. Teatru, teatru de club, festivaluri de film, concerte... toate “îmi aparţin” şi am şansa să mă bucur de ele în
orice zi.
Ei lupule cum ne-ai mâncat tu toate oile... şi tare cred că nu mai are nicio şansă
ciobanul să te prindă.
