"Am
sa iti scriu" am strigat dupa el,
dar
trenul care isi anunta plecarea
nu
l-a lasat sa imi auda glasul.
Vroia
sa para relaxat,
dar
mintea ii zbura doar la acele ceasului,
incerca
sa le incetineasca,
sa
stea in loc pentru cateva minute,
trebuia
neaparat sa prinda acel tren,
trebuia...
Inima
ii era tot mai accelerata
dar
camasa verde ii dadea o alura fireasca.
Fireasca,
dar din alta lume.
O
lume cu miros de ceai negru,
ceai
negru cu lapte si un pliculet de zahar brun.
O
lume pe care a schimbat-o,
o
lume in care a aruncat clasicul troller cu roti cauciucate
pe
un rucsac rosu in forma de viata petrecuta la munte,
iar
jerseul cu nasturi mici si de culoarea introvertirii
a
fost inlocuit cu carouri care se cer conturate.
"Daca
pierd trenul... vorbim"
mi-a
aruncat in buzunar
schitand
un zambet pentru prima data adevarat.
Am
fugit dupa el,
trebuia
sa-i vorbesc, eu nu aveam nevoie de conditii
dar
dupa ultimul fluier
n-am
mai reusit sa-l prind din urma.
As
fi vrut sa fiu o bucata de praf
lipita
de geamul gros al trenului,
sa-l
privesc cum trece granita.
As
fi vrut sa fiu tejgheaua receptionistului
sa
iau cele 6 carti impachetate stangaci
intr-o
punga ieftina
si
sa ma ascund in lumea lor.
Mi-a
adus noroc fara sa stie.
Zambetul
nefiresc nu mai are ce cauta in viata mea,
trollerul
mutat dintr-un apartament in altul
din
cauza lipsei de cazare
s-a
transformat in cateva ore intr-un pat etajat de camin.
Cheile
care nu imi apartineau
s-au
transformat in privelistea clujului
de
la etajul 8
iar
bluza purtata de 3 zile
si-a
gasit alti prieteni in masina de spalat.
Daca
nu prindea trenul… vorbeam.
