Trenul de 18:40 e preferatul meu; mai ales toamna, cand afara e deja
intuneric. Tot timpul imi gasesc loc pe scaunele inalte. Are scaune albastre
care te fac sa iti tii spatele drept si geamuri mari, fara urme de grasime pe
ele, de obicei. Cu notebook-ul in brate si castile in urechi simt ca pot sa
merg fara sa imi dau seama unde si nici timpul nu ma mai impinge de la spate.
Afara pot zari numai cateva faruri de masini, in rest, geamul se transforma
in oglinda. Imi place sa ma privesc si, mai ales, imi place sa ii privesc pe
cei de pe celalalte scaune. Ma pot uita insistent fara sa observe.
Acest tren nu e la fel ca celalalte, nu scoate aceleasi sunete si nu are
aceleasi miscari. Trenul de 18:40 ma leagana usor, avand parca grija de mine sa
nu ma raneasca, iar eu am acelasi sentiment pe care il aveam aseara cand imi
ziceai sa ma simti asa fragila. Ai spus-o
de multe ori, iar eu nu am putut sa iti raspund decat cu un zambet. Da, eram
fragila si frageda. Asa sunt si acum intorcandu-ma acolo, dar un gust dulce ma
invaluie peste tot; acelasi de care ai avut si tu parte. Imi invaluie privirea, buzele, gatul subtire si sanii
calzi.
Cu acelasi zambet, putin vinovat, inchid ochii sa ma las purtata de
sentiment. E un sentiment puternic, e ca o lupta; e o lupta intre ceva ce
pleaca si ceva ce ramane, intre ceva ce a fost si ceva ce va urma. E o forta
misterioasa intre cele doua, dar o forta care iti da o stare de bine, o forta
care iti taie respiratia, dar, in acelasi timp, te face sa rasuflii mai usurat.
nu stiu cand putem sa ne revedem
- bound to linger on -
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu