Un gand profund m-a condus azi peste tot. M-a dus prin tot
orasul fara sa imi dau seama, fara sa ii observ pe cei din jur si fara sa mi se
para ca nu am sa mai ajung niciodata inapoi acasa de pe stazile interminabile.
Era un gand plin de cuvinte mari, cuvinte grele care formau
un lant cu verigi strans legate. Era intens si plin de sentimente, era intim si
greu de patruns si la fel de greu sa scapi de el. Uneori iti taia respiratia,
alteori iti punea un zambet stramb pe buze. Te facea sa traiesti intr-o lume a
imeginatie, o lume care credeam ca e reala, care o asteptam si vroiam sa ma
pregatesc pentru ea, dar din nou, m-am pregatit in zadar.
Simteam ca plutesc, ca ma ia ceva pe sus si ma duce din
varful muntelui pana la poalele sale si inapoi… iar eu nici macar nu respiram
greu si nici nu observam natura.
Era soare, eram imbracata gros si nu realizam. Brusc a inceput
sa ploua, bluza imi atarna pe umar, ochelarii de soare imi ascundeau grimasele
si nu realizam. Playerul imi era in buzunar, castile pe langa gat, muzica urla
si vroia sa se faca ascultata, eu nu realizam. Nu eram in stare sa aud decat
muzica acelui gand ce ma apasa, ma apasa si ma tot impingea sa mai fac un pas
inainte.
Am trecut cu cativa metri de scara blocului din gresala, parca eram
intr-o alta lume, o lume noua, o lume mai simpla, mai verde si cu putin praf.
Imi placea, dar a trebui sa ma intorc, gandul incepea sa dispara…
Acum… nu mi-l mai amintesc deloc. Stiu doar ca daca l-as fi
spus cu voce tare, ar fi fost un discurs bun.
