Când ne hotărâm să venim
la Cluj la facultate, una dintre replicile părinţilor este: „Vai ce bine, acum
poţi merge la teatru”, fie că ne-a interesat, fie că nu, în liceu. Ideea pare
captivantă la început, dar când te uiţi pe program şi vezi că au 10 spectacole
pe lună deja dai în retragere; poţi să mergi oricând, dar nu chiar acum.
Trece un semestru, trec
două, trec doi ani şi tu încă nu ai văzut nicio reprezentaţie; mai este timp,
teatrul nu fuge nicăieri. Nu ai văzut ce înseamnă teatrul clujean, nu ai văzut
ce sentiment îţi da sau ce gust are. De bani nu te poţi plânge deoarece un
bilet de student e o nimica toată. Dacă te gândeşti câţi bani cheltui la o
simplă ieşire în oraş, începe să îţi fie ruşine că nu ai ajuns încă la casa de
bilete, dar motive se găsesc peste tot... şi sunt gratuite.
La fiecare reprezentaţie
sala e (aproape) plină, iar la premiere biletele se vând în primele zile. Am
zice că nu avem de ce să ne plângem, clujeanul e doritor
de cultură. În Cluj sunt 300.000 de locuitori dintre care 75.000 de studenţi.
În sala de teatru câte locuri sunt? 928. Ei bine, comparând aceste numere,
faptul că reuşim să bifăm cele 900 de scaune roşii nu ne onorează chiar aşa
tare.
Nu cred că există o
persoană care să îşi ciulească urechile într-o seară la teatru şi să iasă
dezamăgit de acolo. Refuz să cred. Trăim într-o lume în care totul e pus pe
fugă şi să vorbim despre asta deja a devenit un clişeu. Uităm la fel de repede
cât învăţăm, suntem tot timpul obosiţi şi nu avem timp să ne relaxăm că pierdem
trenul care ne duce spre un viitor strălucit. Nu ne trăim clipele, ci trăim
undeva în săptămânile viitoare. Avem liste interminabile „de făcut” şi ne
stresează gândul că nu putem bifa fiecare liniuţă acum şi aici.
Trebuie să fugim odată
cu lumea şi considerăm că nu moment de respiro ne-ar da viaţa peste cap.
Corect, trăiesc şi eu la fel, dar am găsit o soluţie: teatrul. În toată
avalanşa de evenimente şi informaţii, îmi aleg şi câte o piesă de teatru.
Bineînţeles, mănânc pe fugă, fug după autobuz şi într-un final ajung la
spectacol. Tot timpul sunt în întârziere, tot timpul mă grăbesc, am avut atâtea
de făcut peste zi, dar nu intarziu la teatru. Niciodată.
Din clipa în care mi s-a
rupt biletul într-un cloţ totul se transformă. De aceea, de multe ori aleg să
merg singură, să fie doar momentul meu. Mă aşez pe scaunul de catifea, mă uit
fascinată la amploarea clădirii – de fiecare dată –, ascult murmurul din jur,
îmi închid telefoanele şi gata, sunt eliberată. Am scăpat de lumea de afară, de
gânduri, probleme sau sentimente.
Începe piesa. Fiecare
detaliu mă prinde din primul moment. Decor, costume, replici. Nu există nimic
care să mă fure întru totul, în afară de teatru. Sunt concentrată când citesc
ceva, când discut cu cineva, dar tot timpul există un alt gând mic care vrea sa se facă auzit.
La teatru uit de liste,
uit de greşelile pe care acum trebuie să le plătesc destul de scump, uit de
certurile cu prietenii cei mai buni, pe care nu ştiu cum să îi aduc înapoi, uit
de viaţa mea de zi cu zi. În acele două ore sunt o altă persoană. Sunt lipită
de personaje şi trăiesc fiecare moment alături de ele. Râd, plâng şi am bătăi
accelerate de inimă.
Ce altceva ţi-ar face
mai bine într-o lume care merge pe repede-inainte? Oricine îşi poate rupe două
ore din program să ajungă la teatru, oricine are nevoie de o deconectare,
oricine are nevoie de un timp numai pentru el.
Iar după ce s-a terminat
piesă, nu sar în primul bar care îmi iese în cale să o iau de la capăt, ci
încerc să intru treptat în realitate. Locul meu preferat e pe scările de la
Catedrala Ortodoxă. Acolo poţi să admiri amploarea teatrului de afară, statui,
spaţiu verde şi o fântână care dansează pe ritmuri alese.
Acesta e sentimentul de
satisfacţie. Acesta e sentimentul de împlinire. Acesta e sentimentul de
respiro.
Du-te la teatru!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu