Am vrut sa plec. Am
vrut sa plec si am ajuns pe un teritoriu necunoscut cu sute de oameni
necunoscuti si imi era imposibil sa gasesc acea singura persoana cunoscuta.
Aveam ochii mari si am vrut sa renunt, dar am coborat din tren si m-am dat jos
in galagia orasului. Stiam de sarbatoarea din centru si stiam ca e acolo, dar
posibilitatea de al intalni era minuscula.
Am ajuns si am
tras aer adanc in piept, avea sa fie o noapte lunga si friguroasa, dar parca o
raza luminoasa s-a pus in jurul lui. Credeam ca nu o sa ma observe, vroiam sa
stau si sa il privesc de langa coltul statuii, dar s-a intors si a venit direct
spre mine cu ochi mirati si veseli. M-a simtit.
Noi, de fapt,
nici nu trebuia sa ne intalnim, dar fiecare avea dorinta asta, fiecare parca il
astepta pe celalalt si asa ne-am comportat ca si cum ar fi fost planuit totul.
Adevarul e ca
asteptam demult momentul si era mâzgâlit cu lux de amanunte intr-un caiet vechi.
(Ce-i drept, nu a iesit chiar asa.) Pana atunci povestisem numai prin scrisori,
dar si acelea erau fictive, nu au mai ajuns niciodata in celalalt capat, dar
primeam raspuns la fiecare. Un raspuns stilizat si fara cuvinte, dar eu am
inteles totul.
Am fugit de acolo
si conversatia a decurs intre 4 pereti. Intre 4 pereti de lift de la vila de pe
straduta alaturata, intre 4 pereti de bar zgomotos, intre 4 pereti de parc,
intre 4 pereti de stadion national, intre 4 pereti de magazin, apoi intre 4
pereti de scara de bloc.
Fiecare loc era
diferit, fiecare perete era diferit. Diferit, dar colorat la fel de strident. Era
muzică, era muzică dată la volum maxim. Era muzica de radio in lift, era
rockăreală in bar, era latrat de caini in parc, era sunet de chef de sportivi
pe stadion, era sunet de masina de cafea in magazin si urlete de certuri in
scara de bloc. Toate erau amplificate doar ca sa ne faca pe noi sa stam mai
aproape unul fata de celalalt. Nu aveam mult timp si trebuia sa trecem prin cat
mai multe stari si senzatii... stiam ca acel zambet de la final o sa ne
desparta pentru totdeauna.
Totdeauna...
Toatdeauan e un
cuvant mare; da trairi profunde si pune lacrimi in ochi. Lacrimi de tristete
sau de fericire nemarginita, care tot in tristete se transforma deoarece nu
poti sa fii sigur niciodata de timp, sentimente si spusele oamenilor. Niciodata.
De obicei ma
sperie acest cuvant, dar atunci nu. Nu in acel context. Nu existau sentimente
acolo, chiar daca erau batai de inima. Stiam ca nu o sa pierd nimic si la fel
de bine stiam ca nu o sa castig nimic. Au fost multe cuvinte mari, multe
cuvinte care ating chiar in cele mai sensibile locuri, dar au fost si multe
minciuni, iar mie nu imi plac minciunile. Deloc. Insa atunci am vrut sa le
zambesc si sa-mi las naivitatea sa le creada, de ce as strica momentul nostru secret
din galagia infernala? Oricum avea sa vina dimineata si acel pentru totdeauna sa se transforme in
realitate.
I-am scris multe
scrisori, dar toate au ramas in cutia mea in forma de hexagon. Il asteptasem
mult timp, dar tot eu am ajuns sa il caut si m-a privit ca si cum era normal sa
fiu acolo. I-am asteptat privirea si pantalonii verzui, dar dimineata am plecat
ca o adiere de vant si el va ramane pentru toatdeauna doar o adiere de vant.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu