Cateodata am chef sa fac... NIMIC, sa ma simt libera, prea libera, lenesa, "in vacanta", intr-o lume in care nimeni nu ma intreaba nimic, nu imi cere nimic, iar eu zbor alaturi de visul meu. Astazi e "cateodata"! Nu vreau sa citesc, nu vreau sa invat, sa dau telefonul promis, sa raspund la mesaje, sa imi fac patul, sa ma spal pe cap, sa imi dau jos pijamaua sau sa am grija ce manac... Doar stau si ma bucur de bioritmul meu scazut sau de luna plina de afara care ma priveste cu superioritate. Azi... vreau sa manac popcorn, sa ma uit la filme fara sa ma ridic din pat pana nu mai imi simt ochii, sa imi inchid telefoanele, sa fumez o tigara si sa arunc mucul pe covor, azi nu am nevoie de scrumiera... Azi nu vreau sa stiu cum am dormit noaptea trecuta, nu vreau sa ma uit in oglinda pentru a nu fi nevoita sa imi sterg vopseaua neagra care a alunecat odata cu lacrimile pe obraz... laptopul sa fie pe jos incercand sa se fereasca de balta de vin, iar catelusul care e langa mine noaptea vreau sa imi zambeasca la fel ca in fiecare dimineata chiar daca nu e mandru de mine... O punga de popcorn e tot rezemata de pat, asteapta sa ii dau atentie si sa pornesc alt film... asta era si planul meu :)
Maine voi iesi din acest "cateodata", totul se va schimba... am examen!
Poezia e poezie dar cand poezia e despre o surpriza se transforma in dorinta. Dorinta e mare cand surpriza e mare, si pare si mai mare.. cand stii ca exista o surpriza deci exista si o poezie.
Nu conteaza ce e sau cand va fi. pur si simplu va fi!
SURPRIZA! Iti ucide clipe pretiose din viata… pentru ca stii ca exista, dar nu stii de ce Sa fie o floare? Sa fie un pom? Sa fie mister? Sa fie un om? * Nu conteaza intrecerile cu masini, nu conteaza amintirea... nimeni nu intelege surpriza si apare uimirea. Nu conteaza plimbarile pe dig, povestile din fata unei camere… viata ta s-a transformat e un plic alb, o bluza albastra… ce starneste larmele.
Fie o zi, o poza, un creion fie o viata, o culoare sau o carte uriasa cea mai de pret e secunda cand aflii surpriza aleasa.
E bine sa speri, sa crezi ca se va intampla la vara… e bine sa stii sa fugi si cine te va astepta in gara…
Heeeeeei, se termina 2009... ce sa zic, a inceput bine si sunt sigura ca se termina la fel de bine :D A fost un an plin in care am facut de toate. Bune, incat m-am mirat eu de mine, rele pana nu m-am recunoscut, tampenii de care am ras in fiecare noapte sau de care am zis "cum am putut sa fac asa ceva?!?... totusi a fost tare :)) " si lucruri de care ma bucur acum si ma voi mai bucura.
2009 a fost un an al schimbarilor... am intrat cu zambetul pe buze si am altfel de oameni dar tot zambitori si impreuna, am intrat copii si am iesit "copii mai mari", am intrat cu o gandire putin ingusta si am iesit la lumina, am intrat fara trecut, dar acum avem ceva la care ne putem intoarce si am pasit spre 2009 mult mai multi, dar iesim doar noi doi, restul nu conteaza.
Amintiri, amintiri exista si le voi duce cu mine in 2010. Acum mi-e somn si nu mai am chef sa ma gandesc la ce a fost, acum ma intereseaza doar ce va urma. Vreau sa stam din nou sa povestim de toate lucrurile urate si sa le lasam in 2009, sa ne privim si sa ne spunem ce simtim cu adevarat, ce asteptari avem si sa ne punem dorinte in timp ce ne imbratisam la miezul noptii... chiar asa, acum suntem copii mari, nu ca anul trecut.
Am impresia ca 2010 e foarte departe, dar vreau sa-l simt din plin ;) N-am sa mai calc pe bec deloc, doar ma voi incalzi la picioare...
An nou fericit!
29 decembrie 2009
Ti-am zis ca nu mai vreau sa te vad? Ti-am zis ca m-am saturat de ignoranta ta? Eu nu pot dormi noaptea pentru ca ma gandesc la tine, la ce faci, la gandurile tale... iar tu nu-mi spui nici „buna dimineata” sau „vezi ca trebuie sa plec de acasa”.
Observ ca a ajuns o revista mai importanta decat mine, zambetul mi-l oferi doar cand imi citesti un banc, probabil pentru ca te plictisesc, povestile mele se sfarsesc fara un sfarsit pentru ca aud din senin „ti-am zis faza de ieri?” ah, da... mersi, eu char ma simteam ascultata. Idioata ca intotdeauna! :)
Acum ma gandesc ca ar fi mai bine sa revin la adevaratii prieteni. Stiu ca ma vor ierta, m-au iubit cu adevarat, nu au cum sa nu ma ierte. Stiu, i-am ignorat doar pentru ca nu iti placeau tie... dar am sa le cer iertare si am sa le spun secrete pentru ca sunt sigura ca si eu imi vor spune la randul lor si nu voi primi raspunsuri de gen „crezi ca asta ar schimba situatia?”; sunt sigura ca mi-ar deschide usa zambind, mi-ar primi cadourile cu o imbratisare si mi-ar face o petrecere surpriza cand as fi suparata.
Acum te las, nu mai are rost, am treaba, am de revenit la o noua viata... te las sa te plimbi de mana cu prietenii, sa primesti mesaje de la vecinii urati pe care ii ai, sa le spui povesti peretilor, probabil ei te vor intelege mult mai bine decat mine, te las sa te saruti cu ziarele si sa iti mangai propriul corp. Sau pe altcineva... mai conteaza? Nu ar trebui sa ma intereseze mai mult decat lipsa ta si linistea pe care mi-o daruiesti...
Mi-ai uitat numarul de telefor deja, nu? Sau ce faci? Mi-ai ajuns in prag... de ce? Pentru ce? Vrei sa cunosti si ignoranta mea?
esti beat si te bucuri ca nu ii mai simti gusul ala puturos
te plictisesc
ti-e foame
urmeaza sa intri intr-un local in care nu se fumeaza
vrei sa fii mai interesant facand cerculete din fum
bei cafea
esti obosit
...
Pentru ce?
Pentru nimic... doar pentru ca nu ai destula personalitate sa stai cu mainile incrucisate si sa te uiti in vitrina in timp ce astepti, nu poti sa stai singur la masa ca se uita restul ciudat la tine, pentru ca cineva trebuie sa te consoleze cand esti trist, pentru ca trebuie sa te razbuni pe cineva cand esti nervos, pentru ca ai nevoie de alinare si pentru ca ti se pare atat de potrivita cu orice…
Stiu ca te uiti la mine si nu iti place ce vezi, stiu ca ai prefera sa pleci de aici si sa nu trebuiasca sa zambesti fals, dar nici macar asta nu faci. Am crezut ca iti vei aminti si de mine, ca voi primi un multumesc spus din suflet si cu putina caldura in ochi.
Vroiam doar sa iti vad reactia cand deschizi cadoul. Era pregatit cu o luna in urma si gandit cu doua. Voiam sa vad doar zambete, cadouri imprastiate in toata casa… nu o felicitare nedeschisa si un pachetel nemiscat de sub brad. Poate data viitoare va iesi mai bine, eu…
Mai este o zi pana la Craciun, iar eu sunt singura in camera imbracata intr-un maiou negru, in pantalonii de casa si 2 lantisoare uitate la gat de saptamani intregi. E confortabil, nimeni nu are grija mea, parul burzulit si neglijat se simte liber, imi mangaie umerii, lacul zdobit de pe unghii nu ma mai cheama sa ii acord atentie, iar patul nefacut arata asa de bine!
Zambesc. Totul e vesel in camera azi... iar ninsoare de afara ma duce cu gandul la voi, la clipele in care eram toti 3 si ne bulgaream sau faceam un om imens de zapada in timp ce mami facea prajituri iar tati punea beculete albastre si argintii pe casa. A fost demult, a fost frumos, dar eu inca mai astept acea zi in care vom fi din nou toti 3 in aceiasi poza chiar daca mai trec inca 13 ani; nu am sa renunt la aceastadorinta niciodata. Acum ma bucur doar de amintirea care ma duce inspre voi.
Trebuie sa fac ultimele pregatiri pentru ziua de maine. Am impachetat cadourile cu grija, le-am pus mesaje dragute, scrisori si miros de sarbatoare, apoi le-am ascuns dupa perete. Maine seara le pun subtil sub brad asteptand reactia lor si imbratisarile care ma vor umple de fericire. Am sters praful de pe raft, analizand fiecare obiect care imi amintea ceva, am recitit fiecare felicitare uitata de timp si i-am zambit fiecarui rand.
Azi e ziua amintirilor… am admirat pozele in care au inghetat momentele fericite, nisipul din borcan care ma duce cu gandul la marea agitata de azi vara, posterele lipite cu scotch pe care acum nici nu le mai observ, fac parte din perete… am mirosit lumanarile parfumate de la tine pe care nu am vrut sa le aprind pentru ca nu vroiam sa dispara, am facut iar o selectie intre toate bratarile si lantisoarele din piele, lemn, os, metal… primite sau cumparate si am ramas la acelasi numar, fiecare inseamna ceva pentru mine. Mi-am spalat jucariile de plus si le-am aranjat frumos pentru ca deja incepeau sa se piarda sub calorifer si am rearanjat toate "minunatiile" de sub pat.
A fost ca o plimbare in trecut, o plimbare pe ritm de amintire…S-a terminat, acum stau la birou si scriu toate acestea gandite cu cateva ore inaninte. Nu-mi place, atunci erau mai ample, erau traite, erau pline de emotie, de fericire sau nostalgie. Dar cand am ajuns la birou "facand informatica" elanul meu s-a taiat de tot… raspunsurile de pe foi ma fac sa trec peste rezolvare, formulele de pe pereti se uita urat la mine, iar eu, prin dezordinea de pe birou, prin agrafe, carnetele, chei, pixuri, scrisori, si alte "tehnologii" am incercat doar sa le acopar, sa le fac sa dispara, dar nu am reusit decat sa ma gandesc la ziua de 3 iulie, o zi in care voi canta in jurul unui foc de tabara facut din formule si calcule nesfarsite… Atunci ma voi simti eliberata de obligatiile din trecut, obligatii care au devenit cu fiecare zi tot mai greu de tolerat.
A fost placut… acum mai am de scris o scrioare plina de amintiri, pe care nu stiu cum sa o incep si cand o voi termina…. Apoi ma duc la o plimbare printre fulgii de nea, sunt asa maaari si abia astept sa mi se topeasca pe obraji, sa imi rasfete sentimentele pana cand nu mai imi simt degetele de la picioare si ma satur de copacii tristi din parc. Dupa aceea revin in casa si beau o cana mare de vin fiert uitandu-ma la bradul de craciun cu un zambet mare pe fatza.
Imi pare rau pentru furtuna de ieri, imi pare rau pentru cosul de cumparaturi, pentru inghetata de vanilie, pentru ochii lui tristi, pentru geamul spart si pentru vopseaua stearsa din par.
Imi pare rau ca nu am dormit acasa, pentru privirea mea care a luat-o razna fara sa imi dau seama, iar tu ai observat; imi pare rau ca m-ai vazut, ca mi-ai zimbit si mi-ai vorbit frumos in continuare. Nu trebuia!
Eu ma uitam la doua fire de par si am uitat de restul... am uitat de patura mare si groasa, de cararile nesfarsite, de biletele de tren, de urechile reci si de ciocolata calda.
Imi pare rau pentru minciuna, imi pare rau pentru culoarea gri, pentru mesajele de pe pereti, pentru noptile de nesomn, pentru isteria... din fiecare zi si pentru starea mea de bine.
Imi pare rau pentru cuvintele astea, ar fi trebuit sa tac... acum stii prea multe!
Mult laudata piesa de teatru „Straini in noapte” jucata de actorii Florin Piersic si Emilia Popescu a revenit la Cluj pentru a 12-a oara, iar de data aceasta nu am mai ratat-o cu toate ca am mers singura.
Cand am ajuns sa imi cumpar bilet, nu am fost foarte incantata de pret, dar eul interior mi-a spus „E ca si cum ai renunta la 2 meditatii, atat nu poti sa faci pentru cultura ta?”. E adevarat, dam in fiecare zi bani pe prostii carenu valoreaza nimic, iar cand trebuie sa ne luam un bilet la teatru instrambam din nas.
Lucrul care m-a facut sa-mi doresc fara ezitare bilet au fost cei doi ochi din spatele geamului care mi-au zambit si mi-au spus: „Tocmai a venit o doamna si a renuntat la un bilet din primul rand, daca doresti?!” Normal ca doresc! Si biletul a fost al meu, urmand sa zburd prin centrul Clujului cu o bucata de hartie in mana.
Ce poate fi mai frumos decat sa mergi intr-o sala cu 500 de suflete, iar tu sa fii aproape in inima lui Florin Piersic?
Asa m-am si simtit, numai ca am fost si eu inima a 6 babute de vreo 70 de ani care imi erau „vecine”. Spre surprinderea mea (sau probabil trebuia sa ma astept), dupa ce am aruncat o privire prin sala plina de oameni imbracati frumos si in toate culorile, am constatat ca 90% din ei aveau peste 50 de ani, iar cei de varsta mea puteam sa-i numar pe degete (10? 15?) – Asta inseamna ca peste 20 de ani sala va fi pe jumatate goala? –
Cu toate aceste ganduri m-am alaturat si eu murmurului din sala... acel murmur care a fost acoperit de aplauze la intrarea marelui actor in scena, urmat de o linise puternica cu 2-3 tuse in ea. In acea clipa am uitat de lumea de afara, de oamenii care ma inconjoara in fiecare zi, de cuvintele urate pe care mi le-au spus sau mangaierile date. Eram doar eu cu Florin, vorbind ca 2 prieteni, eu ascultandu-l din capul oaselor cu gura deschisa.
Era asa de bland, de calm si parca emotionat de prezenta noastra. Povestea cu lacrimi in ochi despre marea pierdere a teatrului romanesc cu o zi in urma a maiestrului Gheorghe Dinica – „un om sobru cu o ironie seaca, pe care doar cei apropiati o inteleg” spune actorul. A vorbit o jumatate de ora despre asta si alte povesti nemuritoare, iar cele 500 de suflete erau numai ochi si urechi. Nu avea nevoie nici de microfon, nici de un discurs pregatit pentru a se face ascultat.
A fost o seara perfecta pentru mine, o seara in care pentru 2 ore si jumatate am trait intr-o alta lume: lumea celor 2 personaje.
Sincer, inceputul nu m-a atras, mi s-a parul mult prea slab pentru cate laude a primit piesa, dar cu cat trecea timpul, curiozitatea mea era tot mai starnita pentru urmatoarea replica, sala se umplea de rasete si eram cu totii in pielea personajelor si in jocul firesc al acestora... care nu mai parea un joc, ci cu adevarat o seara din viata a 2 straini, o seara incitanta, plina de necunoscut si mistere ale vietii.
Tot decorul era intr-o ambianta bine gandita, fiecare obiect fiind e efect si fara a incarca imaginea de ansamblu. Cu fiecare obiect si cu fiecare replica descopereai o alta faţa a personajelor, iar in final s-a descoperit faţa la care te asteptai cel mai putin. A fost un final care pentru mine s-a incheiat cu tone de lacrimi, lacrimi de care incepuse sa-mi fie rusine faţa de ceilati spectatori, dar in acea clipa era ultimul lucru la care ma gandeam, iar dupa ce am ajuns afara si am fost intrebata cum a fost, nu am putut sa mai raspund nimic deoarece nu ma puteam opri din plans si oricum sentimentele mele erau inomabile in acele momente.
Am fost foarte impresionata de jocul actorilor, de lacrimile lor reale, de schimbul de personalitate de pe parcursul piesei de teatru si de toate vorbele si reactiile lor intr-o atmosfera de clar-obscur. La sfarsit se vedea tristetea din sufletul lor, atat din starea data de piesa, dar mai ales pentru pierderea colegului lor, Gheorghe Dinica. Erau emotionati si au iesit de pe scena zambind, dupa 15 minute de aplauze neintrerupte.
Ce poate face o seara la teatru? O seara la teatru te poate schimba, iti poate schimba modul de a gandi, realizezi cat de mici suntem noi, oamenii, cat de putine facem pentru lumea asta si cat de multe cerem. Ne-am putea schimba, dar suntem prea mandrii sa facem asta.
Merita? Cu siguranta! Merita pentru ca iti umple sufletul de beatitudine, te face sa iti deschizi ochii asupra lumii si a oamenior care te inconjoara, sa te gandesti de 2 ori cand trebuie sa iei decizii si te face sa pretuiesti mai mult faptele celorlalti, pasiunile si ideile lor.
De aceea va dau un pont: Miercuri, 27 ianuarie 2010, va fi din nou „Straini in noapte” la Casa de Cultura a Studentilor, pentru a 13-a oara la Cluj, dar cu siguranta sala va fi din nou plina.
Mergeam linistita la un xerox (care listeaza cel mai ieftin, dar la care -culmea- de vreo luna nu mai functioneaza imprimanta si de fiecare data cand intri acolo ai impresia ca tipa incearca sa-l repare apasand de nebuna pe toate butoanele)... Eram cu playeru in urechi si dintr-odata vad copii agitati fugind spre centru si parinti care fugeau dupa ei... Nu intelegeam ce se intampla... imi scot si eu castile sa vad mai bine si ghici ce era? 2 elefanti cu trompele ridicate se plimbau lejer prin centru, iar copiii erau innebuniti pentru ca nu credeau ca exista cu adevarat acele animale imense care distrug orasele si se sperie de soricei... erau atat de fascinati si incantati incat mi-am schimbat si eu traseul sa merg pe urma elefantilor. Erau mari, grasi si gri... nu aveau ciucurei colorati, beculete sau oameni calare - sunt dezamagita! :))
O sala mica care te face sa renasti. O masa cu 3 scaune care iti spun "aseaza-te comod". Trei pahare si o sticla cu apa cu gust de tarie iti soptesc ca vei muri de ras. Hainele simple, pline de praf dau tot mai multa viata celor 100 de scaune negre. Toate stau si se uita la mimica actorilor si incearca sa intre in lumea lor.
Sunt care au reusit… numai vad nimic in jurul lor si se parpadesc de ras, altele vad dungi colorate si feţe plate sau cei din stanga nu-si mai pot dezlipi ochii de la pata rosie de pe jos…
Eu sunt acolo, in mijlocul lor si le simt respiratia, ceilati nu mai exista. Au trecut intr-o lume detasata de mine, dar o lume care ma face sa privesc in jur cu ochi mari si sa zambesc.
Sunt oameni simpli si complecsi… si sunt incredibili!
Mi-e usor sa ui un prieten bun daca nu mai vorbim o vreme, un zambet frumos daca nu-l mai vad, o mangaiere daca nu o mai simt, o vorba daca nu o mai aud. Mi-e usor sa uit oameni, flori, paduri, sentimente. Sufletul mi-e format doar din prezent si verigi care nu se pot rupe niciodata. Mi-e usor sa uit, dar la fel de usor sa imi amintesc, am nevoie doar de scanteie.
Iti urasc privirea superioara, faptul ca stai 2 ore in tren si nu te uiti niciodata in jos, iar daca e nevoie iti apleci doar privirea, nu si capul. Nu ii privesti pe ceilati deloc, nu esti curioasa defel de actionea lor si nu zambesti… stai doar cu buzele lipite si pieptul scos in afara, fiind la acelasi nivel cu burta. Ti-am vazut palma, vei avea o viata mizerabila pe care o vei regreta intr-un final. Crezi ca stii multe, dar tot saraca ramai fara zambet, iar papucii iti vor fi vesnic plini de noroi, pentru ca nu ai puterea sa pleci capul.
E un loc non-special, fara verdeata sau flori mirositoare; e un loc plin de oameni activi, concentrati, dar galagiosi… iar tu, scriitorule, te deconectezi pe ritm de muzica si iti auzi doar gandurile. Ceilati se misca, le vezi mimica stupida, fara niciun ritm deoarece nu au atins inca ritmul tau. Undeva, acolo in spate, se aud notele inalte din vocei ei, dar fara sa ii intelegi vorbele.
Astfel, privindu-i, prinzi o pofta nebuna spre ganduri inomabile… si stii ca cel mai important in senzatia asta e ca ai suflete in jurul tau, suflete care te inspira, desi nu le pasa de gandurile tale, iar tu pur si simplu nu le vezi.
A fost odata ca niciodata un omulet verde cu pantalonasi maro. Era mic mic, cu ochisori mari mari negri. Avea zambetul larg, buricul in forma de „x” si un ghiozdanel ca un nasture in spate.
Din multimea de omuleti de aţă colorata el mi-a zambit cel mai tare, dar nu am vrut sa il despart de prietenii lui. Nu stiu cum s-a intamplat ca dupa ceva timp a aparut la mine in geanta. Era cu bratele deschise si mi-a facut cu ochiul; nu am rezistat sa nu il iau in brate.
De atunci tot timpul e langa mine. Ma ajuta sa ma concentrez, sa imi vina inspiratia sau sa imi pastrez capul pe umeri. Poate uit de el, uit si mintea imi fuge in alta parte, spre lucruri urate si insolente, dar ajunge sa ii intalnesc privirea gingasa care ma patrunde si ma face sa imi sterg tot zambetul rautacios de pe faţă, ma face sa imi pierd ideile nimicitoare si sa revin cu picioarele pe pamant.
Ce inseamna sa fii elev de servici pe coridor?!? Inseamna sa stai sa „pazesti scoala”. Cum? Tremuri de frig si privesti fenomenele etajului. De exemplu.... vin doi cu 15 placinte si te tin la povesti pentru ca... pentru ca oricum au religie si nu conteaza, doua fete (un cuvant prea frumos pentru ele, sincer) stau si se consoleaza. Una plange pana ii pica ochii, iar cealalta o tine in brate si ii spune ca va fi bine. Altcineva iti cere algocalmin, femeia de servici spala pe jos si apoi vine valul de injuraturi pentru ca fiecare aluneca (daca are noroc sa nu faca putin spectacol printr-un plonjon de toata frumusetea). Directoarea umbla ca un ursulet la fiecare clasa fara sa stie ce vrea sau ce cauta, apoi se duce la arhiva si trage de usa incat iti face impresia ca vrea sa darame scoala, super analistul programator iti face cu mana din celalat capat de coridor. Din clasa... nu pierzi nimic. Toata „actiunea” se povesteste in pauze... de la pixul verde din prima banca, pana la ultima barfa despre proful "Cutarescui" si iti dai seama ca stii mai multe ca si cand te-ai fi aflat in clasa.
Ideea de baza e ca... scapi de ore, pardon, legitimezi persoanele straine care intra in scoala (nu vad care ar mai fi alea daca au fost legitimate la parter... eh da, e drept... infractorii stiu si intrarea din spate). Stai 6 ore si iti copiezi lectiile de la ore, asculti profii cum urla la alte clase ca apoi sa intre si la clasa ta si sa spuna ca „voi sunteti cei mai rai!”. Alt prof te trimite sa ii cumperi de mancare, celalat sa faci o copie... nu e problema, tu oricum prierzi vremea ascultand muzica si trimitand mesaje absurde. Rar, dar chiar rar, mai este cate unul care citeste o carte sau invata pentru orele de maine. Probabil el era chiar "bolnav" si nu a mai dat la scoala de o saptamana, dar cand vine datoria de a-si pazi scoala, nu se pune problema.
Pare o lume mica, dar agitata. E un peisaj care se schimba continuu.
Eu sunt una cu cearsaful intins pe jos, iar nisipul imi gadila ceafa. Mana imi acopera ochiul stang, iar lumea devine plata. Nu mai exista spatiu, ci doar o imagine care se schimba la fiecare secunda. Pe fundal apar valurile marii (mai agitate ca niciodata) si cerul cade direct in apa. In rest... sunt funduri negre, albe, rosii, unele care ma fac sa clipesc, altele care ma fac sa casc ochii. In partea stanga e ceva mare, roz-maroniu care nu se misca deloc. De dupa el apar toate acele funduri golase sau inbracate in panza colorata care sa-l scoata in evidenta sau sa ii dea alta forma.
Azi mi-am vazut nasul.
In toata aceasta imagine se formeaza noi dune de nisip, un racusor isi croieste drum prin praf, nisipul se umezeste, nisipul se usuca la razele soarelui (neexistent in aceasta imagine plata), nisipul aduna scoici, ca apoi acestea sa fie adunate de unul dintre acele funduri.
Se face umbra; vine o talpa uriasa care se opreste exact in fata ochiului meu liber si imi acopera tot peisajul pe care-l savuram pana acum. Dintr-o data simt ca ma atinge cineva si ma ridica. Atunci vederea mea spre lume a prins forme, s-a extins, e tridimensionala. Fundurile au maini si picioare, cerul s-a indepartat de mare, nisipul a revenit pe pamant.
