Nebunie chimica

Iti citesc mesajele de… 127 de ori pe zi, pana mi se termina bacteria din laptop (pentru ca imi place sa le citesc cand sunt cocotata in pat si nu imi ajunge cablul pana acolo). Iau fiecare cuvant in parte, fiecare virgula, fiecare sens; le privesc, le miros apoi le gust. Sunt al naibii de bune!

Imi spui atat de multe lucruri. Sa mergem. Sa facem. Ba pe blocuri, ba in gradina, ba in paduri dese si intunecate. Rasarit pe deal, dragoste in sufragerie sau filme in masina. Nici nu stiu daca sunt posibile sau nu; stiu doar ca le-as trai cu fiecare por.

E o nebunie! Sau e o chimie? Sau e o nebunie chimica? Fara numere de telefon, fara prea multe detalii. Doar o adresa de mail si un F5 apasat continuu… ca poate-poate la un moment dat, printre randuri va aparea o ora si o strada, restul curge de la sine.

Recunosc, cu toata nevinovatia mea cu care am venit sa beau un ceai sau cu nevinovatia cu care am intrat in jocul mailurilor, am inceput sa ma simt vinovata… dar atat de vinovata incat ma bucuram de vinovatia mea.

Viata te ia prin surprindere, dar numai daca te lasi ghidat de inima; 

mintea nu are ce cauta prin preajma.

I'm ready...

Uitata pe un pod

Azi m-am simtit neputincioasa si am plans ore intregi, nu mai puteam sa fac nimic altceva acum. I-am promis prietenia mea pe veci, i-am promis ca o sa fiu tot timpul acolo cand are nevoie, i-am promis ca ii daruiesc cuvinte si ascultare in orice moment din zi sau din noapte... si uite ca atunci cand trebuia sa ofer o imbratisare eu nici macar nu am raspuns la telefon. I-am promis, i-am promis si apoi am disparut, acum cum pot sa ma mai uit in ochii lui?

Am fost neputincioasa, dar am incercat sa imi repar greseala, atat cat am putut. Am incercat sa fiu aproape, sa nu ma mai gandesc la "lucrurile importante" pe care le am de facut, ci sa ma daruiesc toata altcuiva... sa ii ofer o imbratisare, o mana calda pe picior care sa ajunga la suflet, o privire blanda... sa ofer siguranta, un zambet si saruturi inocente de care profitam amandoi.

Am vrut sa dau timpul inapoi, nu am reusit. Dar m-am dus in locul acela unde ar fi trebuit sa fiu alaturi de el, in locul unde trebuia sa raspund la nenorocitul de telefon, m-am trantit pe jos si acolo am ramas, pana noaptea tarziu. Ma gandeam la el, ma gandeam la noi, la caldura pe care am simtit-o cand l-am imbratisat si speram ca am reusit sa o transmit. Stateam pe jos, in frig si am inceput sa scriu mesaje aiurea, eram vulnerabila... 

Dimineata m-am speriat de ultimele cuvinte scrise, m-am speriat de mintea mea, de reactii, dar ma bucur ca au ajuns in celalat telefon.