Picnic intre blocuri

- Vrei sa faci o pauza?

- Da.

- Imbraca-te atunci.

- Sa ma imbrac de mers afara?

- Da, dar ceva lejer.

- Unde mergem?

- O sa vezi, ii raspunde in timp ce inghesuia doua pahare si o patura intr-o geanta.

Ea nu stia ce se intampla, dar ii place sa se lase dusa de val, lucrurile necunoscute sunt cele mai interesante si iti creeaza cele mai profunde emotii.

O trage de mana pe scari in jos, trec strada cu pasi grabiti, alearga pe podul peste valea fara strop de apa si ajung intr-o poiana.

- Ce zici de un pahar de vin si o bucata de prajitura?! intreaba el in timp ce intinde patura. Trebuie sa iti eliberezi mintea ca sa poti invata in continuare.

Era ora 21:30. Cei doi stateau pe iarba inconjurati de blocurile care se pregateau de culcare si de oamenii ce isi plimbau cainii. Soarele era ascuns de mult dupa deal, dar linistea serii ii facea sa se simta si mai bine.

Nu mai conta nimic. Nu mai conta ziua sufocanta si agitata ce a trecut, nu mai contau foile imprastiate pe tot biroul, nu mai conta examenul de maine, sunetele telefoanelor enervante… tot ce conta era faptul ca sunt impreuna pe o patura in mijlocul orasului si ea isi tine capul la el in brate.

Au stat acolo numai 20 de minute, dar parca erau intr-o alta lume, o lume care e formata doar din clipe de basm, din clipe nesfarsite, din clipe indelebile.

Bon Jovi - Welcome to wherever you are

Ah si… la sfarsit, el a imbratisat-o si i-a spus ca o iubeste.

Dan Lungu @ Carturesti

O altă ediţie a proiectului Lit. Front Line 90’, un alt scriitor în Cărtureşti. Luna aceasta, literatura română a fost mai aproape de publicul clujean prin unul dintre cei mai apreciaţi şi traduşi scriitori contemporani, Dan Lungu.

Îmbrăcat lejer, în sandale, bermude şi un tricou (primit cadou de la Irina Schrotter), scriitorul stă relaxat pentru două ore şi-şi povesteşte atât viaţa din afara scrisului, cât şi cea de scriitor, dar nu reuşeşte niciodată să le îndepărteze una de cealaltă. 

[citeste articolul intreg in ArtAct Magazine]

Mai multe articole aici

Plictis obstesc

Locuiesc undeva intre doua case, de fapt, chiar trei. Am 3 periute de dinti, 3 perechi de slapi, 3 camasi de noapte si un laptop minuscul pe care il port tot timpul in spate.

Viata mea arata cam asa: stau in Casa1 pentru ca acolo am cartile pentru facultate. A doua zi ma duc la Casa2 pentru ca acolo e salonul unde ma epilez, iar la sfarsit de saptamana merg la Casa3, din celalat oras, pentru ca acolo e cea mai buna mancare.

Merg la Casa2 pentru ca am nevoie de dragoste si la Casa1 ca sa imi vad prietenii. Apoi ma intorc la Casa2 sa fac ceva de mancare si sa imi iau o portie mare de ras, dar la sfarsitul zilei ma supar pentru ceva stupid si jur ca nu am sa ma mai intorc niciodata. Plec incruntata la Casa1, dar brusc ma enerveaza ca am peretii portocalii si un frigider care suna al naibii de tare, asa ca dau buzna in toiul noptii la Casa2, asa, fara niciun cuvant. Dimineata ma intorc la Casa1 pentru ca acolo imi scriu cel mai bine articolele, iar seara revin la Casa2 pentru ca e liniste si pot sa imi citesc mai bine cursurile. 

Se face weekend si merg la Casa3 ca sa impart zambete si imbratisari mult asteptate, plus toate idioteniile vazute in celalat oras, pe drumul dintre cele doua case. Ma intorc la Casa1 si dau o petrecere crunta, apoi fug la Casa2 ca sa povestesc cum a fost. La Casa1 mananc aripioare de pui in fiecare zi, dar parca am nevoie si de cel mai bun lapte din oras, asa ca trebuie sa fug la Casa2.

Toate acestea se intampla zilnic, intre doua drumuri cu un 6 amarat, care se mai si strica de multe ori si trebuie sa-l schimb cu 25. 25-ul nu-mi place, scaunele alea imi rup ciorapii, iar cand stau in picioare oamenii se uita urat la mine... tot timpul si doar in 25. 

E mijlocul saptamanii si am nevoie de un moment de relaxare. Merg la Casa2 ca sa stau pe o banca sa imi limpezesc ochii cu plete lungi cartiontate ale baietilor si picioare subtiri proaspat epilate ale fetelor. E bine pentru 3 minute, deja mi se pune pe fata un zambet tot mai mare, dar brusc incep sa aud voci: Ce faci aici? Nu te plictisesti?

Eu nu ma plictisesc niciodata, mormai eu in gol, fara sa stiu daca ajunge raspunsul meu la cineva sau daca trebuia sa se intample asta.

- Da' ce tot faci? Nu te plictisesti?, insista o alta voce.

- Cand naiba sa o mai fac si pe asta?, rabufnesc eu si ma ridic de pe banca. 

Ma intorc la Casa2, aici nu e ok.

Animals - House of the Rising Sun
 
 Asculta  mai multe  audio   diverse

Strigate si soapte @ Teatrul Maghiar Cluj

Gândiţi-vă un pic... Ce sentiment aveţi de obicei înainte de a intra într-o sală de spectacol? Dar în clipa în care păşiţi în interior? Vreau să facem un exerciţiu de imaginaţie: eşti într-un hol în faţa unei uşi mari negre şi ai 75 de oameni în jur. Pe sub uşă începe să iasă fum şi un miros... nu de ars, dar ciudat; în schimb, nimeni nu reacţionează. În hol ţi se povesteşte despre spectacolul care urmează, îţi sunt prezentate personajele, dar nu ştii la ce să te aştepţi, încă te gândeşti la acel fum. Se deschide uşa. Eşti poftit înăuntru. Fumul intens îţi şi opreşte şi sporeşte curiozitatea în acelaşi timp. [citeste continuarea in ArtAct Magazine]

Mai multe articole aici

Cacao cu lapte

Doua saptamani de telefoane zadarnice, doua saptamani de analize asupra unui singur subiect, doua saptamani pline de bere si cursuri nesfarsite... au fost doua saptamani incruntate si urmate de promisiuni marete facute in varful orasului. Promisiuni mai mari ca alta data, care nu stii cat vor rezista, dar pentru 2 secunde zambesti si spui ca poti sa renunti la incapatanarea ta fara limite si decizi sa o iei de la capat. 

Vrei sa o iei de la capt si sa imparti totul cu cel de langa tine... vasele murdare, nervii de la servici si razele de soare. Vrei sa imparti berile din frigider, praful de pe jos, cartile din biblioteca si lacrimile de fericire. Apoi zambetele false, prietenii apropiati si prietenii urati si rautaciosi. Ii dai telefoanele tale secrete si caldura insuportabila din autobuz, iar el iti da diminetile ploioase, dar si serile care par sa nu se mai sfarseasca... Daca o iei de la capat trebuie sa imparti totul... totul totul si  toate toate. 

Deocamdata sa incepem cu cacaoa cu lapte de dimineata

Iris - Vino pentru totdeauna

vino iar, dar pentru totdeauna 

eu stiu, e greu... sa iubesti cum iubesc eu,
dar asa vom fi mereu

Incuietorile nu tin la nesfarsit

Am trecut pe acolo, doar asa, ca sa mai facem spaghete ca alta data. Sa mancam in timp ce muzica deschide toate geamurile din casa, scaunele se rotesc si furculitele danseaza in farfurie. Vroiam doar o amintire a trecutului, nu vroiam sa raman, dar a strigat dupa mine: unde cauti tu, unde cauti tu iubirea? Nu stii ca-i aici?

M-am oprit o secunda si m-am uitat in urma, dar nu vroiam sa ma intorc din drumul meu. Fugea dupa mine si striga gafaind: Stai! Nu pleca! De ce preferi balconul decat o terasa intreaga? De ce preferi crema de vanilie in loc de cea de capsuni? De ce preferi bratul stang in locul intregului piept? De ce vrei sa visezi realitatea in loc sa fie langa tine, asa cum e ea? De ce renunti la o viata intreaga pentru doua saptamani? 

Lacrimile imi tremurau in coltul ochilor. Chiar pierdeam toate astea? Chiar lasam totul pentru... nici macar nu stiu pentru ce. Nu mai stiam ce sa fac, sa imi continui drumul sau sa fac un pas inapoi? Sa aleg siguranta sau misterul si necunoscutul?

M-am oprit. M-am oprit cu genunchii tremurand si il priveam. Statea in mijlocul drumului la cativa metri in fata mea. Ramai. Eu am sa te iubesc neconditionat. Am sa fiu alaturi de tine in orice situatie, mi-a zis. Am avut o ezitare, un gand ce se zbatea intre da si nu, un moment in care m-am gandit la un viitor mai bun, la un zambet mai stralucitor in cativa ani si la doi sani perfecti, dar am ales prezentul. Am ales prezentul si am contiunuat sa merg mai departe fara niciun cuvant. Am ales lucrurile mici si nemultumirea din viitor.

Nu stiu de ce am facut asta. Probabil am sa ma intorc candva, am sa vreau sa aud din nou cuvintele astea, dar usa imi va fi inchisa. Nu e problema, oricum nu o sa mai am nimic. Vor fi gata si lucrurile mici si cele mari... Am sa stau in fata usii pana cand se deschide… zile, luni, ani… Eu te cunosc, stiu ca o sa-mi deschizi pana la urma...

Ea inca ma iubeste... aproape cat te iubesc eu pe tine 

Cam cat il iubesti tu pe el. 

Ea inca nu stie... ca nu mai stii nimic de mine 

Crede ca-i totul la fel. 

VOT

Am participat pe "Most Wanted Blog" la concursul Mostenirea cu o postare (asta)... 

Daca ti-a placut (dar si daca nu)... poti sa o votezi AICI. E a 9a de pe lista, cu titlul simplu, Mostenirea.

Multumesc,

... si uite si o piesa pentru asta.

O zi splendida va doresc!

Nu prea multe cuvinte...

Un camp mare si verde, o bere proaspat scoasa din congelator, Magic FM si o carte cu pagini galbene, e tot ce pot sa-mi doresc azi... putine cuvinte, departe de telefoane si pe drumul spre un bronz cafeniu.

Carlsberg

Dupa doua saptamani pline, nopti nedormite, zile tarate prin statii de autobuz cu energizante... merit si eu o bere buna... iar o bere buna se respecta intotdeauna!

Am pregatit gheata de luni de zile pentru momentul asta

Sesiune de lectura alaturi de romi @ Carturesti

Ce ziceţi despre o sesiune de lectură despre romi? Dar despre o sesiune de lectură alături de romi? Eu zic că pare interesant să cunoşti această minoritate în spatele stereotipurilor pe care i le atribuim cu toţii. La fel s-au gândit şi cei de la Transeuropa, iar în cadrul festivalului din luna mai, au organizat în librăria Cartureşti o sesiune de lecrura Despre şi alături de romi. 

Pentru ca romii să îşi câştige drepturile şi să lupte împotriva discriminării, organizatorii au considerat potrivită o astfel de alegere în oraşul Cluj, acesta fiind grupul local care ne reprezintă ţara, deoarece “în România se află cea mai mare populaţie de romi din lume; în documentele oficiale sunt înregistraţi 500.000, iar în cele neoficiale 1.500.000 – 2.000.000 de persoane” [citeste mai departe in ArtAct Magazine]

Mai multe articole aici

Pentru ca... trilul de azi a ajuns la 90

            

            pentru ca mai este doar un pic pana la marea petrecere cu ocazia a 100 de triluri 

         pentru ca vreau sa fac si un Top 10 din acestea

      pentru ca acum sunt in mare graba cu tot ce fac desi par ca stau pe loc... 

   pentru ca dorm 3 ore noaptea si 1 ora ziua 

pentru ca astept concluzii multe si sa trag linii dupa toate calculele. 

   pentru ca  vreau sa adorm in urmatoarele 10 minute, dar e imposibil dupa galagia din jur

      pentru ca n-am scapat... de ce-mi era indiferent

         pentru ca "sageata" asta din pentru ca-uri inseamna progres 

            pentru ca va las acum cu piesa mea de spalat pe dinti in fiecare dimineata

Je veux de l'amour

Ma plimb pe strazi aiurea cu muzica filmului meu in urechi si ma las sufocata de razele soarelui fierbinte. Imi place sa ma gandesc ca saptamana trecuta faceam asta impreuna… putin tacuti si parca emotionati unul de celalalt, desi ne cunosteam si cele mai ascunse ganduri (sau cel putin asa ne place sa credem).

                                          

A fost ciudat pentru inceput, ne-am despartit cu un zambet stangaci ca sa nu gresim ceva, iar a doua zi nu am mai putut face nimic pentru mintea ne era tot la celalalt. Ce naiba fac acum? era intrebarea care tot zbura prin camera, dar pana la urma unul si-a facut curaj si a dat un telefon. Amandoi ne gandeam la aceleasi lucruri, dar preferam sa le tinem doar pentru noi, oricum celalalt stia.  

Am ajus sa stam in acelsi balcon stramt, langa 3 lumanari si sa ne lasam purtati de vorbe pana tarziu in noapte. Luna statea si ne veghea, avea grija de fiecare cuvant, de fiecare miscare sau zambet sa iasa perfect. Ne simteam atat de bine incat nu mai aveam nevoie nici de tigari sa ne tina companie, iar muzica ce isi facea loc de dupa perdea facea ambianta si mai placuta.

S-a uitat la mine cu o privire calda, mi-a mangaiat obrazul si a inceput sa ma sarute pe umeri… stia ca acela e punctual meu sensibil. Nu putea sa se opreasca, mi-a adulmecat fiecare parte de pe corp ca sa fie sigur ca sunt eu, ca mi-am pastrat acelasi miros si a continuat pana m-a facut sa uit de mine.

Ne-am trezit goi, sub o plapuma galbena spalacita si lipiti unul de altul pe un sfert de pat. Era asa cum nu ne-am fi putut imagina… sau cum credeam ca nu este posibil.

Omleta de la micul dejun, cafeaua de dimineata, salata de la amiaza si plimbarea de seara au venit atat de firesc incat parea ca au fost programate de saptamani intregi…toate par firesti cand ne inconjoara acelasi ambient si as vrea sa fie asa tot timpul, dar stiu ca nu se poate… asa ca mai bine ne blocam mintile in acea saptamana si ramanem cu o amintire frumoasa.

Je veux de l'amour, de la joie, de la bonne humeur
Ce n'est pas votre argent qui fera mon bonheur

Moi je veux crever la main sur le coeur

Mostenirea [concurs]

Eu va las mostenire prima mea povestioara (din marie 2007) care m-a apropiat de tainele scrisului, va las mostenire "cele trei puncte"... propozitiile interminabile si frazele stalcite pe care le foloseam. Va las usurinta cu are ma indragosteam de fiecare zambet care trecea pe strada, va las suferinta pe care o aveam cand eram singura, va la dorintele si asteptarile unui copil de 15 ani. Va las mostenire gandurile mele despre lumea inconjuratoare pe care nici macar nu o cunosteam, va las corzile de chitara la care visam si imaginatia care mergea de fiecare data prea departe. Va las mostenire bluza albastra din metrou pe care nu am mai reusit sa o reintalnesc, va las fuga de responsabilitate si frica de viitor. Va las toata lumina fulgerelor si zilele cu ploaie torentiala... eu le-am iubit tot timpul. Va las ceara scursa din lumanarile aprinse in zilele in care nu aveam curent, dar si zilele insorite de pe campuri pline de flori. Vi le las mostenire toate acestea, numai voua... si va mai las o melodie pe care cu siguranta o stiti toti si nu aveti voie sa o uitati niciodata.

Clipa pentru care merită să trăieşti

E nopate… plouă, tună, fulgeră, e un război infernal în cer… iar eu… eu ce fac? … stau în faţa geamului cu sticla crăpată… lângă lumina răsfirată, dar puternică a fulgerului şi a unei lumânări strâmbe… sufletul îmi tremură… e înfricoşat de tot ce se întamplă… ii e teamă de crengile de afară care bat în continuu în geam de parcă ar vrea să spargă sticla, să o facă scrum, pentru a veni să mă sufoce… încă au rămas afară, sunt salvată… dar umbrele lor îmi bântuie casa… se mişcă peste tot, râd de mine fără nici un pic de milă, fără să le pese de suferinţa pe care o port… sunt tot mai mari şi mai nervoase cu fiecare fulger care luminează pentru o secundă… singura apărare a mea este lumânarea care îmi mai alină durerile, mă înţelege şi îmi dă vlagă şi tărie de a merge mai departe… dar… ea se scurge încet, încet… la fel ca lacrimile mele pe foaia care deja e plină de hieroglife înnecate în valuri… simt că explodez, dar stau liniştită şi ascult cum fiecare picătură de ploaie atinge o părticică din acest imens pământ… ascult cum urlă norii cerului… şi mă gândesc… mă gândesc la ziua care s-a scurs, la fiecare fărâmă de nisip din clepsidra timpului petrecut într-o lume numai a mea, o lume a singurătăţii, înconjurată de oameni agitaţi şi frunze uscate…

Ce ciudată e viaţa! … ce ciudat e să visezi, să mergi de pe un nor pe altul… şi să nu vezi aglomeraţia de oameni grăbiţi, care ţin într-o mână celularul şi cu cealaltă pufăie o ţigară… oamenii… oh, oribile creaturi... sunt mulţi, dar cu suflete aşa mici... nu văd şi nu le pasă numai de ce ţine de ei, ceilalţi nu contează... nu au puţin interes faţă de un om care suferă şi cere alinare, un om care speră, dar speranţa rămâne doar în vis, un om care are nevoie de aer, dar acesta e tot mai puţin şi greu... se pare că e mai bine să fii doar tu, cărarea şi frunzele triste căzute pe jos, adiate de vântul nebun de toamnă, iar gândul să zboare alături de ele… unde?... unde?... la tot ce ma leagă de ploaie, furtună, singurătate... singurătatea mea după ce un suflet cald a dispărut în ceaţă, la fel ca picurii care ating pământul şi dispar lăsând doar o urmă… acel suflet văzut pentru prima oară în staţia de metrou într-o seară torenţială la fel ca aceasta… suflet de care m-am îndragostit nebuneşte deşi nu îl cunoşteam… vorbeam, dansam printre picurii reci, ca doi nebuni pe sunetul dragostei, al naturii, care ne ţinea strâns legaţi… eram uzi, eram doi amărâţi fără adăpost… iar atunci te-am chemat la mine… în casa mea goală, fără viaţă, dar pe care am facut-o să salte… unde, tot râzând, vorbeam ca şi cum ne-am cunoaşte de o viaţă-ntreagă, deşi erau doar câteva ore… aveai chitara şi ai început să cânţi… să-mi cânţi balade… 

Ah... simţeam cum mă atingeau sunetele, simţeam dragostea cu care le transmiţi… si atunci am intrat în extaz… mă simţeam în al nouălea cer… nu mai văzusem viaţa până atunci aşa… nu credeam că poate exista atâta fericire… nu credeam că poate fi un om alături de care să mă simt aşa de bine… să simt ca şi cum ar face parte din mine… eram într-un vis de copil… un prunc adormit… adormit cu ochii strâns închişi lângă respiraţia ta lentă şi calmă… iar când i-am deschis... am văzut doar un gol în cearşafurile albe… simt că ai plecat de o secundă, dar nu te mai pot prinde din urmă… eşti aproape, dar nu eşti lângă mine... ai dispărut în întuneric… nu credeam că vei pleca aşa… de ce să mă părăseşti?… de ce să nu mai fim la fel de fericiţi împreună?… te-ai dus… te-ai dus fără nici un cuvânt…

Uneori te văd pe strada aglomerată, traversând trecerea de pieton şi mă întreb… “Eşti chiar tu?”, “Imposibil”, imi zic… inima îmi zbiară să te strig, dar creierul nu mă lasă… poate e doar o coincidenţă… sigur e doar o concidenţă, dar mai privesc o dată în urmă pentru a fi sigură că nu mă înşel…

Şi filmele... deja sunt o oroare pentru mine... peste tot doar tineri îndrăgostiţi,  fericiţi... toţi sunt la fel, toţi se iubesc... fac comparaţii cu noi, dar nu ajung nicăieri...  noi? care noi?  exista vre-un “noi”… m-ai zapacit total… acum orice gând, oricât de îndepărtat ar fi, tot ajunge la tine... ma întristează, dar în acelaşi timp îmi trec fiori veseli prin stomac, ghidilindu-mă şi îmi stârnesc un râs amar... mi-ai tulburat minţile… m-ai îmbolnăvit… m-am îmbolnăvit de dragostea pe care ţi-o port… o dragoste fără sfârşit, fără limite... dar măcar vom avea un sfârşit... va putea spune cineva... “şi au trăit fericiţi până la adânci bătrâneţi”?

            N-are rost să mă amăgesc… poate te voi reîntâli… dar vrea destinul asta? … poate… poate îţi voi mai vedea o data chipul plecat pe aceeaşi banchetă din staţia de metrou, în adâncul pământului… şi ni se vor lipi din nou privirile de buzele noastre pălăvrăgind încontinuu… pe o temă aberantă… care … oricum nu contează, dar există! …

            Să fie dragoste? Asta este dragostea? ... sentimentul acesta dureros care mă torturează mereu… dar atunci… de ce mai iubesc… sau nu e iubire? atunci ce e? … nici nu îţi dai seama când e langă tine, când e în faţa ta… se găseşte în locuri simple, neumblate şi treci pe lângă ea… cu atâta dispreţ şi nepăsare… oare se sfârşeşte? Are un capăt?… sau e doar un labirint în care alergi disperat şi fără rost… ca să găseşti… NIMICUL… aşa multe întrebări… aşa puţine răspunsuri…

Poate iubirea mi-a fost în palmă, dar am strâns pumnul şi am strivit-o… poate iubirea mi-a fost în suflet, în lacrimi, dar am strâns din ochi şi am pierdut-o… poate chiar acum e la mine, dar nu o văd deoarece sunt prea tristă… poate e în aceşti picuri de ploaie care se risipesc… sau în fitilul lumânării, care va dispărea curând… nu ştiu unde e iubirea… eu văd doar singurătate… care nu ma lasă în pace până nu apari din nou pe bancheta roşie… cu unghiile negre, chitara şi veşnica ei coardă ruptă, dar care scoatea sunete incredibile…

UNDE EŞTI? Unde ai dispărut în lumea asta mică… mică dar rea, cu ochii ei veşnic cruzi… REA… de ce e rea? Pentru că… uneori mergând simţi cum îţi fuge pământul de sub picioare… şi te trage în adâncuri… Parcă soarele nu mai apare… nu mai străluceşte la fel… atunci cum pot să-mi caut lumina?... Parcă sunt numai ziduri în jurul meu… cum pot să le sparg? … Parcă am numai obstacole în faţă… cum pot să trec de ele?… Mă simt legată de mâini şi de picioare… ca o prizonieră a acestei lumi pline de fum şi de  praf  care nu poate fi îndepărtat… plină de violenţă şi ură, care contiuă mereu… sunt prinsa şi nu mai am cuvinte… pot fi eliberată? pot să zâmbesc şi eu? … pot să mai spun o dată… “Simt că trăiesc!” … fără să-mi apese un bolovan sufletul, fără să-mi strivească corpul schilod şi inima care aproape înnebuneşte… pot să mă eliberez? mă ajuţi sa fac asta? revii? îţi voi revedea bluza albastră şi tenişii rupţi?… degeaba îmi plânge sufletul… degeaba… Gândurile zboară… unde? într-o lume mai bună… care… care nu există… e doar o minciună… unde toţi zâmbesc strâmb cu aparatele lor dentare, cu hainele de marcă,  împrumutate… cu bucurie pe buze, dar cu atâta invidie, ură şi dispreţ în ochi şi suflet… sunt doar nişte oameni falşi… care azi sunt foarte drăguţi şi mâine abia te cunosc… şi văd fete ţinându-se de mână cu legăturile lor bolnăvicioase… care azi se iubesc, mâine se urăsc… şi tot aşa… iar băieţii… tot timpul aceiaşi… aceeaşi gaşcă, aceleaşi haine, aceleaşi visuri… care… rămân tot visuri… dar eu?… eu sunt tot singură… în lumea mea plină de aspiraţie şi singurătate, necunoscută de trecători… unde… alerg, visez şi zbier cu un rucsac murdar în spate printre blocurile macabre decojite de zugrăveală… cu gându-mi zburdând până-n clipa de acum… cand stau privind picurii lungiţi de ploaie, lângă o lumânare care se scurge… se scurge… la fel cum s-a scurs şi viaţa ta acum două zile …

... mergeam liniştită pe stradă şi aud dintr-odată un urlet îngrozitor… când îmi intorc privirea … ce vad?… o maşina în care era un om speriat la volan, iar în faţa ei… o baltă de sânge în care erai TU… zăceai amărât ca un fluture cu aripa ruptă… Am alergat spre tine… nu îmi venea să cred că eşti chiar tu… dar asta era realitatea… s-a terminat cu visurile… acum totul e real… pare imposibil, dar e real… de ce acum… de ce nu ai trecut cu două secunde mai repede?

Stăteai în balta de sânge dulce, murdărindu-mă… mă durea fiecare strop care mă atingea… simţeam că se rupe ceva din mine… că se schimbă totul… te-ai uitat cu o imensă dragoste la mine şi ai zis “TE IUBESC”… ochii mi s-au umplut de lacrimi, i-am închis… te-am sărutat, iar când i-am deschis… am simţit un fior în mine… am simţit că prind putere… m-am simţit eliberată… din nou fericită… plină de vlagă, energie, viaţă… dar prea tarziu… EŞTI MORT… eşti mort şi-mi pare rau… lacrimile mele îţi curăţau faţa murdară… dar odata cu moartea ta a murit şi o parte mare din mine… a murit trecutul,  copilaria şi visurile… acum a renăscut un alt om… un adolescent din lumea reală care a rămas în minte doar cu nişte amintiri frumoase… alături de cineva…

...un om fără nume,  căruia i-am purtat o dragoste nebună, o dragoste de copil… pe care nu am să o uit niciodată… ea a dispărut… nu mai revine, dar… m-a facut mai puternică, m-a îndepartat de visuri, m-a adus în lumea reală… în aceeaşi cameră diabolică cu fantasme ... sunt tot singură, dar mai matură, mai fericită... alături de picurii de ploaie, de lumânarea care mai are cinci secunde de viaţă...  s-a stins... s-a stins ura, dispreţul, tristeţea... şi a rămas lumina unui fulger puternic... a rămas să-mi lumineze restul vieţii... în care am să-mi amintesc băiatul cu chitara din staţia de metrou, un băiat care îmi cânta până m-a adus în extaz şi am adormit… un băiat dispărut, dar care a revenit pentru o clipă să-mi spună ce simte pentru mine, iar apoi s-a stins brusc… m-a făcut să traiesc un vis… ca apoi să văd realitatea şi să îmi continui viaţa fără regrete…

                                                                                    TE VOI IUBI MEREU

Totusi, va mai las si un citat care mi-e scris pe usa: 

-- Nu conteaza cat traiesti, important e sa traiesti o clipa pentru care merita sa mori --

                                                                                                          

Peste tot o urma de bocanc

Am bocanci negri, maro si albastru inchis spre gri (nu ma prea pricep la culori, sincer) si daca as putea nu i-as mai da jos din picioare. In bocanci ma simt cel mai confortabil… iarna imi tin de frig, vara sunt racorosi, toamna pot sa sar in toate beltile, iar primavara arata bine cu fustite scurte si ciorapi colorati.

Daca e dupa-masa si sunt foarte obosita pentru ca iar mi-am pirdut noptile pe undeva… mi se pare genial sa trag draperiile groase, imi dau doar haina jos si ma urc in patul suprapus incaltata. Adorm in 2 minute fara niciun alt gand, doar cu picioarele atarnate pe marginea patului. Asa ma simt tot timpul tanara si fara griji… Bineinteles, peste o ora cand ma trezesc, bocancii mei incerca sa se salveze din nodurile cearsafului, care culmea, nu se murdareste niciodata. P.S. -  a nu se intelege gresit, nu fac asta si iarna

Imi place sa imi vad bocancii in oglinzi pe drum, imi place sa imi pun un picior (incaltat) pe scaun cat timp stau jos, mi se par foarte tari cand au si putin praf sau noroi pe ei si imi place cand ma duc la el si nu trebuie sa ma descalt. Intru in casa, imi arunc haina spre cuier, nu il nimeresc tot timpul, dar nu ma sinchisesc sa o iau de jos… apoi merg si ma trantesc pe canapea. Stam amandoi incaltati, cu picioarele ba sus, ba pe masa, ba sub noi, ba in bretele celuilalt si stam asa pana seara si ne uitam la filme. Daca se murdareste ceva, se curata… ideea e sa te simti bine. Sa te simti tot timpul tanar si fara probleme… macar cat timp mananci floricele uitandu-te ore intregi la filme, cat timp iti admiri bocancii in oglinda sau cand te incapatanezi sa ii cureti… pentru ca stii ca dupa acee toti o sa spuna “Oh, ti-ai luat bocanci noi, ce tare!”

“Nu, sunt de acum 2 ani, doar ca de atunci nu au mai fost de un albastru atat de stralucitor...” 

Placebo - Battle for the sun
 
 Asculta  mai multe  audio   diverse
 

... ca niciodata, piesa nu are nicio legatura cu postarea, dar e trilul de azi ...

Karma

Poate pana la uma nu merit nimic… si pe buna dreptate. Lucrurile s-au schimbat mult in ultimul timp, eu m-am schimbat mult. Cu cat incep sa constientizez mai tare ce se intampla in jurul meu, cu atat incep sa se complice lucrurile.

Pentru inceput e intersant, pentru ca toate tin de tine, inseli si faci rau cu viclenie… sau pur si simplu, fara sentimente; absolut fara niciun sentiment… si atunci ai nevoie de lucruri mai ample ca sa simti ceva, fie rele, fie bune. Si uite asa incepi sa platesti pentru fiecare in parte, pentru fiecare zambet intr-o directie gresita, pentru fiecare pas calcat pe langa pres, pentru fiecare gand care nu a putut sta la locul lui sau pentru noptile in care nu ai ramas acasa…

Problema e ca tu te astepti sa platesti tot prin zambete infidele, prin pasi facuti impotriva ta, prin ganduri care nu se indreapta spre tine sau prin conversatii telefonice născocite… dar nu, pentru ca astea nu sunt atat de importante pentru mintea ta bolnava si atunci incepi sa platesti prin lucruri care sunt mult mai greu de recuperat.

Invatatura: Roata se invarte tot timpul!

Da, stiu, roata se invarte intotdeauna, dar de ce naiba o ia in alte directii?

Lacul lebedelor, Ceaikovski

Douăzeci de balerine graţioase, douăzeci de rochii de un alb pur, care nu te lasă să te uiţi în altă parte, douăzeci de salturi îndrăzneţe şi douăzeci de mişcări identice, perfect sincronizate... Vă puteţi imagina? Sunt doar câteva minute din cele două ore în care Teatrul Rus de Operă şi Balet a tăiat respiraţia publicului clujean cu specacolul de balet în patru acte, Lacul Lebedelor de Ceaikovski, sub îndrumarea artistului emerit al Rusiei – Vladimir Troschenko. [citeste continuarea in ArtAct Magazine]

Mai multe articole aici

Good for... kicking around

Dupa o dezamagire personala, in care nici macar nu poti invinui pe nimeni, catus de putin, in care erai chiar sigura de esec, dar totusi sperai sa fie bine, pentru ca te-ai invatat cu minunile... o coada ceausista de 3 ore iti prinde numai bine.

Pare absurd, dar te calmeaza enervant de bine. La soare e prea cald, la umbra e frig, deci nu poti sa stai intr-un loc. Un tip se tot invarte pe langa tine ca deja ii stii si miscarile specifice ale mainilor, stilul in care trage din tigara sau petele de praf de pe pantofi.

Esti intr-un colt de oras si nu ai nicio carte la tine pentru ca intotdeauna lipseste cand ai cea mai mare nevoie de ea. Telefonul ti-e descarcat; nu poti sa bati pe nimeni la cap sa te tina la povesti ca sa treaca timpul mai repede, dar punga de migdale din geanta te salveaza. Iti tine de urat, iti tine de foame, iti tine de sete... daca te concentrezi un pic asupra ei si parca nu se mai termina.

Pe o bordura stramba dintr-o parcare aglomerata ai tot timpul sa stai sa meditezi. Sa stai sa te gandesti la toate lucrurile intamplate in ultimul timp, sa le analizezi si sa le gasesti solutii. Le cosi, de descosi si pana la urma o sa iasa ceva. Partea cu dezamagirea parca ai si uitat-o, parca ti-o chiar doreai (habar nu ai din ce motiv)... sau cel putin nu te mai lasa la pamant sa te tot apese si apese, ci te face sa te ambitionezi, sa te ridici si sa te stergi de praf cu capul sus. Te face sa uiti de sentimente, sa uiti de groaza, sa nu-ti bata inima de zece ori mai tare in fata necunoscutilor si sa poti sa dai telefoane daca ai nevoie de informatii... stii ca iti va raspunde cineva pana la urma, nu sunt toti rai si uraciosi.

Timpul trece, nu foarte repede, dar bine. Te joci cu mucuri de tigara, scrii alfabetul cu fire de iarba sau incerci sa prostesti o pisica sa vina la time. Pana la urma nu te alegi cu nimic, iti dai seama ca ai stat in zadar la coada aceea imprastiata pe doua strazi, dar ramai relaxat... ramai relaxat si iti continui drumul. 

Iar daca ai invatat ceva astazi... acel lucru e: sa nu iti amani niciodata treburile, in mod sigur a doua oara nu le faci mai bine.

Ask your father how'd you fall 

Like a leaf, sitting on the ground 

Good for nothing, except kicking around 

Fara ganduri, doar fapte

Nu am timp. E o perioada aglomerata acum, am nevoie de ganduri serioase, nu vreau sa imi pierd noptile, zilele, minutele cu imaginatia care merge mult prea departe de fiecare data. Ma transform pentru 2 saptamani! Ma transform intr-un om cum nu am mai fost... nu mai gandesc lucrurile mici, nu mai stau cu picioarele pe pereti ore intregi fara sa ma misc si sa nu inteleaga nimeni ce fac, nu ma mai hranesc cu inchipuiri, trec la fapte, daca imi doresc cu adevarat. 

Asa ca am nevoie de muzica, muuulta muzica, sa ma pot decupla de lumea din jur, sa fiu doar eu intr-un film regizat tot de mine. Am sa mananc pe fuga cate un snitel vechi de doua saptamani din frigider, nu am sa imi fac patul, iar dusurile vor fi de maxim 10 minute. Nu spun decat "Salut" si "Papa" celor care imi sunt in jur tot timpul ca altfel nu ma mai pot opri ore intregi... iar chestia asta am sa o fac prin muzica, doar ea ii exclude pe toti, doar ea ii arunca la mile distanta.

Muzica va fi langa mine cand imi cumpar chifle, painea se strica in dulapul meu, cand scriu articole, cand incerc sa adorm, cand imi spal vasele, cand imi arunc toate pungile si chitantele de pe birou, ca sa mai incap si eu, cand ma incapatanez sa raspund la telefon, cand incerc sa imi amintesc ce naiba am vorbit 3 minute acum cateva ore, pentru ca dormeam si nu mai am nicio idee ce i-am spus celeilate persoane cand am raspuns. Simt vibratii ale muzicii cand ma gandesc ca m-as duce sa inot sau sa uit de mine pe strazi pe role, dar stiu ca nu am timp de asta. Cand intru in dulap si ma enervez ca nu gasesc nimic nou si cand as face curatenie, dar mi-e greu sa ma apuc pentru ca imi ia o eternitateee. Toate toate sunt in filmul meu, toate toate sunt pe muzica, toate toate le-as arunca la gunoi, dar nu pot si nu am timp sa ma lamentez acum. 

In clipa asta am nevoie de o bere. De o bere neagra, proaspata si traspirata, iar in frigider am doar doua sticle de iaurt. Asa ca merg la magazin, cu castile in urechi, bineinteles... Trag dupa mine pe toate strazile si pe toate coridoarele pimele acorduri din Coma White (piesa de mai jos), pe care intr-o vreme le auzeam de fiecare data cand vedeam o chitara... gresite, stalcite, iar apoi perfecte. 

A incercat orice... dar nu a reusit sa ma scoata din starea aceasta. Sunt in lumea mea perfecta pentru doua saptamani si nu ma poate lua nimeni de aici.

You were from a perfect world
A world that threw me away... today

A pill to make you dumb
A pill to make you anybody else
But all the drugs in this world
Won't save her from herself

Trilul de azi -> 84

Atunci cand nu stii ce sa faci, iti traiesti minutul, uitand de trecut si fara niciun gand spre viitor. 

Atunci cand esti obosit si simti ca nu mai poti, te duci afara si te uiti direct in soare pentru o secunda. 

Atunci cand nu mai vrei sa iubesti, stai in mijlocul orasului si zambesti tuturor trecatorilor gandindu-te la inghetata de vanilie. 

Atunci cand simti ca viata e nedreapta, mergi singur intr-un bar si citesti pana nu iti mai simti ochii. 

Atunci cand nu ai incredere in tine, porti ochelari de soare portocalii in vazut tuturor.

Atunci cand vezi ca ai pierdut trenul, fugi repede, poate prinzi primul avion.

Atunci cand spui cuvinte mari, privesti omul in ochi gandindu-te ca asta o sa simti toata viata, altfel nu au nicio insemnatate. 

Eu visez, zbor, culeg informatii, rad si iubesc in fiecare zi. Nu imi poate lua nimeni asta. Si stii de ce? Pentru ca minutul e cel mai important... daca reactia si gandul dureaza un pic mai mult, e gata, s-a dus totul de rapa.

So, don't stop me now!

Queen - Don't Stop Me Now
 
 Asculta  mai multe  audio   diverse

[balet] Carmen de Bizet

Cea mai faimoasă opera din toate timpurile a fost scrisă de un tânăr compozitor, Georges Bizet (1838-1875, Paris), cu puţină experienţă pe scena lirică. Se va confirma ca atare după moartea compozitorului şi un sfert de secol de uitare. A fost montată pe scena Opera-Comique în 1893, apoi a avut o versiune în limba italiană, în 1899, rămânând pe afişul teatrului timp de 80 de ani şi bucurându-se de peste 600 de reprezentaţii. (citeste continuarea in ArtAct Magazine)

Mai multe articole aici