Pagini

2 septembrie 2010

Agonie si extaz

Stiu ca nu o sa apari, nici nu stiu cum m-am gandit la asta, totul e asa de logic... e asa de greu sa te plimbi 20 de minute cu autobuzul pentru o imbratisare si e asa de usor sa spui ca „pentru tine am facut totul” si sa ramai pe loc... Pentru ce? Pentru o lacrima? Eu sincer as prefera imbratisarea.

E ciudat, nu inteleg si nu pot sa iti raspund; orice as face se complica intr-o parte sau in alta... Eu iti spun: „Sunt intr-o cafenea, vino aici”, tu imi spui: „tocmai m-am trezit, vino la mine”. Daca insist si spun ca nu vreau sa vin la tine sunt din nou rasfatata, doar cer si astept sa mi se dea, ma gandesc numai la mine, la sentimentele mele sau raman ascunsa in egoismul meu. Dar daca renunt sau uit pentru o clipa de mine si apar la usa ta, asa din senin, simt ca mi-am pierdut respectul de sine, ca fac numai cum spui tu, ce vrei tu, iar eu nu vreau asta.

Stiu, stiu si sunt perfect constienta ca ai sa imi scoti ochii cu asta mai tarziu si ai sa imi spui cate faci pentru mine si ca numai la mine te gandesti, iar eu am sa raman cu doua lacrimi in ochi si fara glas in gat. Iar am sa iti dau dreptate fara sa imi spun punctele de vedere? De ce? Vei spune: „Pentru ca aaaaam dreptate”, dar nuuuu... Doar pentru ca nu iti spun nimic (sau daca incerc cumva imi vei spune vorbele pe un ton si cu un sens pe care nu l-am folosit niciodata) nu inseamna ca nu te-as putea face minuscul in acea clipa (prin vorbe, bineinteles), dar nu vreau, eu nu sunt asa. E ciudat, dar ochii tai albastri ma fac sa tac, pur si simplu mintea mea nu mai e la locul ei si nu mai pot sa iti zic nimic, desi acasa iti scriu 3 scrisori... E mult mai simplu, acolo ma pot apara... nici nu e nevoie sa ma apar ca nu ma ataca nimeni si e asa de bineee.

Imi pare rau dar azi prefer sa stau aici, prefer sa stau aici fara sa ma gandesc la vreo consecinta... De fapt ce consecinta? Reprosurile tale? Nu mersi, nu am nevoie de ele... As avea atatea sa iti spun; nu esti perfect si poate ai si tu mai multe sa imi spui decat  cred sau stiu eu, ce zici? Dar nu, nu merita, nu are rost sa imi bat capul (dar o fac) cu asa ceva acum, desi... ma gandesc la tine mai mult decat ar trebui cateodata, mai mult decat crezi tu in mod sigur, doar pentru tine merg sa ma uit 2 ore la niste laptopuri sau televizoare pentru ca nu e absolut nimic interesant pentru mine; si tot la tine ma gandesc cand eu merg cu viteza a patra printre haine sau lucruri care ma intereseaza. Nici nu stiu de ce fac asta, e stupid, cred ca pur si simplu consider ca imi risipesc timpul uitandu-ma la ceva cand as putea sa te tin de mana... Cu ce folos? Mergem o ora la raionul de legume. Da, e exact aceiasi treaba ca si cu vorbitul, numai ca in cazul asta nu mai vad nimic sau nu ma mai intereseaza nimic. Tu iti dai macar un pic seama ce inseamna treaba asta?

Wow, la asta chiar nu ma asteptam. E piesa „Ana” (ce nume simplu) de la Vama Veche aici. Stii versurile, nu? „Voi ce acum ma ascultati, mai meditati si nu uitati, in dragoste indiferenta-i cea mai rea”. Atat de adevarat, dar cateodata inconstient devi un monstru si te complaci cu ea.

E frig, e frig, degetele mi-au inghetat pe pix, ciocolata calda e rece, iar pe umerii goi am „piele de gaina”. As vrea sa fii aici, as vrea sa ma iei in brate si sa imi spui cu ochii inchisi cat de mult ma iubesti.. dar nu, stiu ca nu voi primi asta. Cu fiecare usa trantita imi intorc privirea in speranata ca iti voi zari zambetul... inca nu ai aparut.

De ce vrei sa ma faci sa am acel instinct animalic de a fi interesata de altceva? De ce vrei sa fiu curioasa ce scrie creţul singuratic de atata timp pe foaia lui? De ce vrei sa ma faci sa ii spun „Salut!” cand altadata nici nu l-as fi observat? Sa ma duc? Vreau sa ma duc! Chiar vreau! Vreau sa gust putin din cafeaua lui, sa il privesc in ochi si sa il intreb cum il cheama. Sa se uite la mine cu ochi mari pentru ca nu stie ce vreau si sa plec. Am sa plec stiind ca nu am sa-l mai vad niciodata. Stai lunistit, nu am sa fac asta, nu vreau si nu cred ca meriti; nu vreau sa ma las condusa de incapatanare.

Ar trebui sa vin la tine, as putea sa vin la tine... dar e asa bine aici. Imi place sa vad mesele dezbracate, sa simt racoarea enervanta a diminetii, sa privesc fetele de 16 ani cum beau bere la ora 11:00 sau sa incerc sa regasesc parfumul care tocmai a trecut pe langa mine. (Stii ca au si ziare si articole interesante aici?) Vezi? De ce as avea nevoie de mai mult? Singurul lucru pe care l-as vrea totusi ar fi sa se faca putin mai cald, dar nu am nicio sansa cat timp nu esti aici. Nu am ce face, am sa ma complac in acest joc tampit care incepe sa imi chiar placa... probabil am sa il mai joc; si atunci vom vedea, poate cineva ma va astepta dimineata cu un zambet frumos si o ciocolata calda in gara, imi va cumpara ghiocei de 1 martie, mi se va juca cu cele 2 suvite rosii de par o seara intreaga in timp ce ne uitam la film, va veni in fata mea daca ma vede in departare fara sa ma astepte inghetand de frig la coltul strazii.

Cred ca am sa ma schimb, am sa invat mai mult si din mai multe, am sa cer sa fiu respectata si apreciata in ceea ce fac, sa fiu lasata sa ating peretele acvariului din magazin, sa rad tare in public, sa fac balonase in pahar cand sunt in intr-o cafenea si sa pot vorbi cu prietenii mei fara a avea vreo retinere pentru ca in mod sigur toate astea se vor intoarce. Nu, nu vreau sa fiu o printesa, doar sa fiu eu si acceptata pentru asta.
           
Ah, s-a trantit usa din nou, pentru o clipa chiar am crezut ca esti tu si ca pot sa sterg totul. Am crezut ca vii sa imi dai bluza ta pentru ca mi-e frig, sa imi stergi lacrimile din ochi si sa imi starnesti acel zambet urias. M-am inselat, sunt tot singura.
10 MARTIE 2010


Nu pot sa cred ca am avut nevoie de atata timp pana sa iti spun toate astea, dar si acum ai ramas surd la toate strigatele mele.
2 SEPTEMBRIE 2010




„Nu intoarce capul, pleaca, te-am iubit!”